Chemare la împreună lucrare - să citim Învățătura Sfîntului Antonie și pentru alții

Sfîntul Nil Ascetul, vorbind despre felul în care ne învățăm unii pe alții cum să trăim pe placul lui Dumnezeu ne arată că nu putem da altora învățătura pe care o cunoaștem doar parțial fiindcă cei care fac așa „nu grăiesc din destoinicie proprie.”1

Prin acest lucru el nu se adresează celor care învață pe alții pentru a le zădărnici lucrarea „ci îndemnîndu-i ca mai întîi să ia asupra lor deprinderea virtuții' pe măsura mărimii lucrului.”

Iar părintele nostru drag, Dumitru Stăniloae ne spune că vom crește nemărginit în iubirea de semeni „dar până atunci trebuie să ne conducem vieața sufletului după prescripțiile cel mai precise, cele mai amanuntite, în modul cel mai statornic.”2

Fiind de părere că cei care, mai presus de îndoială, au făcut virtuțile lucrătoare sînt sfinții și că învățăturile lor ne sînt de mare folos am devenit preocupat de găsirea metodelor și mijloacelor prin care învățătura lor să ne însoțească cît mai mult și pe cît mai mulți.

De ce cît mai mult timp? Pentru că „pînă ne stăpînesc patimile și dăinuiește războiul împotriva cugetului trupesc, nu trebuie să ne luăm mîinile de pe arme, ci neîncetat să ne ținem mîinile pe ele, ca nu cumva viclenii, folosind odihna noastră ca vreme de năvală, să ne robească cu cruzime."

De aceea fac o chemare la arme. La împreună lucrare.

Îmi este limpede că avem o mare nevoie de textele sfinților nu doar în scris ci și în format audio iar resursele pe care le-am putut găsi le găsesc nesatisfăcătoare din diferite motive.

De vreme ce citirile din sfinți sînt cu certitudine necesare dezvoltării fiecărui ortodox, vă rog să vă înregistrați citind și să trimiteți fișierele în format mp4. Mp3, ogg sau flac sînt formate care pot fi, de asemenea acceptate.

Vă propun pentru lectură Sfîntul Antonie cel Mare, Învățături despre viața morală a oamenilor și despre buna purtare, în 170 de capete.

Ceea ce facem noi este un demers duhovnicesc și de aceea cred că ar trebui sa luati binecuvîntare de la duhovnic și ar fi o bună idee dacă înaintea fiecărei sesiuni de înregistrare am spune niște rugăciuni. Eu găsesc potrivite următoarele: rugăciunile începătoare, cuvine-se..., troparul sfîntului Antonie și rugăciunea dinaintea citirii sfintei evanghelii. Dar mi se pare potrivit și să 40 pînă la 100 de „Doamne miluiește” în locul altora. Rămîne să alegeți sau să vă sfătuiți cu duhovnicul.

Este necesar ca toți să citim exact același text! De aceea aveți textul mai jos, la sfîrșitul acestui îndemn (Sub icoana ispitirii Sfîntului Antonie pe ortodox@zi). Dacă veți găsi greșeli dactilografice vă rog să le corectați și să le semnalați.

Puteți înregistra cu ce aparat doriți, reportofon, pc, telefon inteligent sau altceva. Respectați formatele cerute, asigurați-vă că ați reglat PCM (Pulse-Code Manipulation) la cel putin 44,1 KHz/16 bit.

Desigur nu pot face recomandări pentru fiecare aparat dar pentru că, probabil în 2015 cel mai răspîndit aparat care face asemenea înregistrări și cel mai ușor de folosit este telefonul cu sistem de operare Android, vă recomand ASR app care poate fi instalată de aici:

https://play.google.com/store/apps/details?id=com.nll.asr

Nu este necesar să citiți totul deodată, dimpotrivă este recomandat să împărțiți lectura, de preferat, în paragrafe (capete) separate, adică fiecare paragraf să fie salvat în fișier separat sau în bucăți de cîte 10 paragrafe (capete) pentru a fi ușor de editat și manipulat. Salvați fișierele cu titluri de tipul sf_antonie_inv_01, sf_antonie_inv_02 dacă fiecare fișier cuprinde un cîte un singur paragraf sau titlurid e tipul sf_antonie_inv_01-10, sf_antonie_inv_10-20 dacă fișierele cuprind 10 paragrafe. Citiți numărul paragrafului de fiecare dată.

Este recomandat să editați etichetele ID3 ale fișierelor astfel:

title – Invatatura despre viata morala

artist – Sf Antonie cel Mare

album – Filocalia I

year – 2015

comment – lectura Prenume Nume

În titluri și cînd editați ID3 nu folosiți diacritice. Dacă nu știți sau nu doriți să editați etichetele precizati în corpul mesajului acest lucru pentru a altcineva să facă acest lucru ulterior.

Cine știe, poate Sfîntul Antonie vă ajută să dati atenție mai mare unui text.

Trimiteți fișirele prin e-mail la dan.c.sabau(at)gmail.com, unde înlocuiți (at) cu semnul corespunzător adică @.

În acest moment nu este nevoie de citirea prefaței și a vieții și operei sfîntului ci doar de textul propriu zis începînd cu titlul lui.

Aceste fișiere vor fi publicate sub Licență Publică Creative Commons și vor fi folosite în forma de cărți audio folositoare nu doar fraților și surorilor cu dificultăți de vedere dar și bătrînilor și celor cu ocupații dinamice dar care le permit să asculte cărți. De asemenea vor fi folosite în emisiuni, înregistrări, documentații sau altele asemenea în activități și materiale.

Iată că angajîndu-ne la această împreună lucrare ne vom ruga mai des, vom citi învățătura Sfîntului Antonie și vom ajuta frații și surorile noastre cu dificultați de vedere, bătrîni și foarte ocupați să cunoască mai profund această învățătură.

Nu întîmplător vă propun să începem această împreună lucrare a citirii Sfîntului Antonie în ziua pomenirii acestuie, să-l chemăm în ajutorul nostru de fiecare dată, la fiecare sesiune, pînă termină acest demers și să-l rugăm sa ne ajute să ne schimbăm mintea prin punere în viață a învățăturii sale.

Cum ne-a arătat Sfîntul Nil Ascetul, război este, așadar:

La arme!

NEFERICIRE, ÎNTRISTARE, DEPRESIE

 Felul în care Sfinții Părinți văd¹ lumea nu este produsul vreunui moft și nici nu poartă eticheta vreunei filozofii politice ori prețul vreunei corporații. Acesta izvorăște din Adevăr. Dintr-o relatie specială cu Adevărul, de la persoană la persoană. Pentru noi ortodocșii, Adevărul este Hristos, persoana treimică și întrupată. Așadar pentru noi, trupul omenesc cunoaște adevărul la scară celulară, s-a întrepătruns cu el. Toți cei botezați putem cunoaște adevărul prin această relație. Însă nici măcar sfinții nu s-au născut sfinți. Pe măsură ce au trăit în conformitate cu Adevărul, au devenit asemenea Lui și au putut exprima valori neperisabile în cuvinte. Sfîntul Antonie cel Mare ne învață acest lucru:

„Mintea vede toate, chiar și cele din ceruri. Și nimic nu o întunecă, fără numai păcatul. Prin urmare, celui curat nimic nu-i este de neînțeles, iar cuvîntului său nimic nu-i este cu neputință de exprimat.”²

Totuși, pînă la sfințenie, trăim în minciună. Sfințenia este semnul că desăvîrșirea omului în Hristos este lucrătoare. Aceasta e o lucrare eternă întrucît ea are loc prin „unirea omului credincios cu Dumnezeu, în Hristos. Dar cum Dumnezeu este nesfîrșit, ținta unirii cu El, sau a desăvîrșirii noastre, nu corespunde niciodată vreunui capăt, de la care să nu se mai poată înainta.”³

Fericirea este starea de bine rezultată din această lucrare. Ceea ce experimentăm la nivel emoțional și care nu se află în legătură cu Adevărul este nefericire. Din cauza patimilor noastre nu avem o raționalitate limpede ci una bolnavă care cotează ca fiind fericire orice stare de satisfacție a simțurilor și orice moment de acalmie.

Unii, aflați încă în avîntul patimilor, se simt fericiți, alții avînd deja sufletul amorțit se conving singuri că sînt fericiți. Pe aceștia îi lasă Dumnezeu să traiască asemenea bogatului nemilostiv⁴ din Evanghelia duminicii a XX-a după Rusalii. Dar cei mai mulți încep să se dezmorțească și chiar să trăiască o viață cu angajamente religioase, mulți dintre aceștia sînt chiar practicanți consecvenți ai credinței aflați la începutul luptei de despătimire. Aceștia din urmă încep să cunoască Adevărul dar fie nu au reușit să transforme în trăire acest eveniment, fie doar încep să simtă amărăciunea care vine din plăcerea simțurilor sub formă de falsă fericire. Așadar încep să înțeleagă că fericirea nu stă în plăcere și se angajează într-un efort ascetic și de disciplină religioasă dar care, pentru că încă sînt niște moleșiți și alintați, le găsesc neatractive și astfel se pomenesc lipsiți de alintul plăcerilor și captivi într-o viață care le pare fadă. 

Evagrius of Pontus, fol. 49vhttp://evagriusponticus.net/images.htm

Avva Evagrie Ponticul ne explică în cel fel se săvîrșesc cele descrise spunînd că aceștia din urmă sînt captivii ispitelor unui drac:

„Toți dracii fac sufletul iubitor de plăceri; numai dracul întristării nu primește sa facă aceasta, ci el ucide gîndurile celor care au început aceasta viețuire tăind și uscînd prin întristare orice plăcere a sufletului...”⁵

Sfîntul Ioan Casian, asemenea lui Evagrie, vede nefericirea ca fiind lucrarea unui duh necurat și viclean care are ca scop împiedicarea progresului duhovnicesc și o descrie astfel:

„Cînd duhul acesta viclean tabără asupra sufletului și-l întunecă în întregime, nu-i mai îngăduie să-și facă rugăciunile cu osîndire, nici să stăruie cu folos pe lîngă sfintele citiri și nu rabdă pe om să fie blînd și smerit față de frați. Îi pricinuiește scîrbă de toate lucrurile și față de însăși făgăduința vieții.”⁶

Întristarea distruge orice bucurie, nici una nu este destul de mulțumitoare pentru cel care îngăduie... citiți mai departe

___________

1Folosesc prezentul pentru că pentru noi sfinții sînt la fel de vii ca oricare persoană pe care o cunoaștem si pentru că viziunea lor își păstrează validitatea peste veacuri.

2Dumitru Stăniloae (trad.), Filocalia, ed. Humanitas, București, 2008, vol. I, p. 27;

3pr. Dumitru Stăniloae, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe, ed. IBMBOR, București, 2002, p. 5;

4Luca 16, 19-31, Biblia sau Sfînta Scriptură, online: http://bibliaortodoxa.ro/despre.php, 29.09.2014, Mt. 24, 45-47 - pentru toate citatele scripturistice, cu precizarea că acolo unde se va cita din alte versiuni, acestea vor fi specificate ca atare;

5Dumitru Stăniloae (trad.), Filocalia, ed. Humanitas, București, 2008, vol. I, p. 60;

6Idem, p.114;

Rădăcini

Cultura islamică este profundă și importantă. Este inacceptabil felul superficial în care este ea propusă modernității de civilizația "vestică" dar și de o seamă de musulmani contemporani.

Asemenea oricărei civilizații în interiorul ei și sub pretextul ei se petrec abuzuri, crime și genociduri. 

Dacă scriem istoria armelor ne oprim aici, dacă scriem istoria culturii și a civilizației descoperim cu ochii mari o lume care se dovedește a un ingredient important al civilizației europene.

De aceea celebrarea acesteia mai cu seamă în contextul tulburărilor din Franța e un gest binevenit si meritos.

Celebrați alături de grupul Peregrinii muzica Timișoarei otomane. 

Manifest ortodox împotriva statului abuziv

Statul abuziv își are originea în iad. El este păcătuirea dusă la nivel de artă politică. Este expresia cea mai concretă a luptei împotriva lui Dumnezeu. Nu vă lăsați păcaliți, nu este statul comunist, nu este statul militar, nu este cel teocratic, nu este cel cezaro-papist și nici cel capitalist ori corporatist. Este doar atît: statul abuziv.
Pentru noi, ortodocșii, trebuie să fie limpede că lipsa trăirii credinței noastre în gesturile mărunte duce la lipsa lui Dumnezeu din societate și că aceasta face loc abuzului. Păcatul îi învață pe cei robiți de el și vrăjiți de patimi, dintre care cele mai vizibile sînt: slava deșartă, mîndria, iubirea de bani și averi, să se folosească de orice doctrină le justifică atitudinile și le susține demersul. Așa se face că unii îmbrătișează credința pentru a exploata oportunități și adesea au succes ajungînd să conducă diferite comunitați de credință. Nu contează că sînt creștini sau altceva. Pot fi musulmani sau budiști. De fapt au o singură religie și aceea are o singură poruncă: a nu leapăda păcatul. Ei se află acolo pentru oportunități și satisfacere nu pentru slujirea religioasă. Îi identificăm adesea: preoți, protopopi, episcopi, pastori, predicatori sau muftii și imami, ori rabini sau guru. Cînd se amestecă în politică, asemenea oameni devin periculoși, cînd au brațe înarmate în ascultarea lor devin cu adevărat abuzivi. Unii o iau pe scurtătura religioasă și fără a se mai complica în vreun fel pentru a obține o poziție clericală vor doar influența de tip clerical. Aceștia țin discursuri și conferințe, seminarii, siteuri și forumuri, publică articole și cărți doar pentru a conjuga influența religioasă la politică și amîndouă la ambițiile pătimașe. Aceștia sînt de asemenea promotorii abuzului. Devin jurnaliști, lideri de opinie, avocati, judecători, primari sau președinti de țară. Nu contează, singurul lor meșteșug adevărat este de a sluji patimilor personale.
Unii se folosesc de influența cîștigată pe motiv religios prin negarea religiei. Aceștia crează, promovează și exploatează nemulțumiri legate de imoralitatea celor religioși, de fapt îi identifică atent pe nemernicii descriși anterior, pentru a cîștiga influență politică precum și pentru a-și justifica și satisface propriile patimi. Pot fi comuniști sau corporatiști, tot același aluat, disocierea dintre ei se face doar în privința metodei prin care abuzează poporul. Și unii și alții susțin că sînt democratici. Se acuză reciproc că impun o iluzorie democrație dar au instaurat un de facto un stat abuziv în care cetățeanul este lipsit de drepturi și de putere. O apă și un pămînt. Slujitori ai iadului toți aflați în război cu binele lumii pentru a-și cîștiga falsul lor bine individual... citiți mai departe

Ortodoxul și dilemele teologice ale tehnologiei

Tehnologia este pretutindeni. Ortodoxia merge cu noi pretutindeni. Sîntem ortodocși, mîndri de vechimea învățăturilor noastre și în același timp convinși de actualitatea lor. Așadar care este relația ortodocșilor cu tehnologia? De unde pleacă învățăturile care se răsfrîng asupra utilizării tehnologiei? Ce este tehnologia?

Tehnica este arta folosirii inteligente a legilor care guvernează lumea creată. Este realmente artă, cuvîntul τέχνη¹ înseamnă și artă. De aceea o astfel de analiză, care privește relația dintre tehnică și ortodocși, este învecinată și chiar are părți comune cu o privire asupra relației dintre ortodocși și arte. Probabil că cel mai bun corespondent românesc al lui τέχνη este „meșteșug”, cuvînt care implică măiestrie, artă dar și inteligență sau viclenie uneori. În antichitatea greacă „techne” era folosit pentru a desemnea o abilitate, o iscusință de a face ceva, dobîndită prin acumularea cunoașterii, adică diferită radical de abilitățile instinctive² (ceea ce azi numim talent, uneori) dar și de realizarea a ceva prin noroc.³ De aceea voi folosi τέχνη sau uneori transliterarea sa - „techne” pentru a mă referi la acel punct de origine în care cunoașterea și îndemînarea omului poate duce la tehnică sau la artă.

Tehnologia este șțiința care descrie legile tehnicii ori ansamblul proceselor care folosesc aceste legi pentru obținerea unui produs⁴. Azi, sub presiunea mediului cultural de limbă engleză, folosim cuvîntul „tehnologie” denumind în mod vag produsele obținute pe cale tehnică⁵.

Pentru a înțelege oricare relație a creștinului ortodox cu lumea creată este necesar să recapitulăm unele învățături ortodoxe fundamentale pentru domeniul abordat. În speță pentru relația „ortodox-tehnologie”.

Prin botezul ortodox devenim membri ai familiei dumnezeiești și ne îndreptăm către mîntuire. Acest lucru este, categoric, dincolo de puterile omenești de aceea ne mîntuim prin împreună lucrare, acțiunile noastre alături de harul dumnezeiesc. Omul trebuie să se realizeze ca persoană care concretizează deplin potențialitătile sale. Dar acestea nu sînt suficiente pentru că nici un om nu poate de unul singur să restaureze lumea fără a se regăsi în „noul Adam”, Hristos cel înviat care întru El recapitulează toată omenirea. De aceea intervine Duhul Sfînt care saltă omul dincolo de maximul său prin harul dat la Sfîntul Botez fără ca prin această putere dumnezeiească să se aducă atingere libertății personale a omului.

Libertatea noastră este atît de importantă încît harul dumnezeiesc al Sfîntului Botez ne este nu dictator ci învățător:

„Că harul Duhului este în noi de la botez, învățîndu-ne tot adevărul...”⁶

De aceea putem spune că viața unui ortodox este definită de conlucrarea libertății sale cu Dumnezeu prezent în chip nemijlocit în fiecare clipă de la Sfîntul Botez.

„Căci Sfîntul botez este desăvîrșit, dar nu desăvîrșește pe cel ce nu împlinește poruncile”⁷

Acest lucru înseamnă că, noi cei ortodocși, știm că nu doar efortul personal ne mîntuiește și nici vreo lucrare exclusivă a vreunei puteri suprafirești ci armonizarea opțiunilor noastre, făcute în deplină libertate, cu învățătura Harului Botezului care face prezent în noi, prin Duhul Sfînt, pe Dumnezeul cel slăvit în Treime.

Iată cît de importantă este libertatea pentru ortodocși. Orice atingere a libertății este pentru noi nimic altceva decît o formă malignă și contagioasă a celei mai cumplite maladii care chinuie omenirea dintotdeauna: păcatul.

Pe de altă parte, omul este tălmaciul lui Dumnezeu în lumea materială.

Cu aceaste idei înaintea ochilor minții trebuie să ne apropiem de studiul oricărui subiect care privește morala ortodoxă. Fără a uita că aceasta este izvorîtă din Dumnezeu, prin Sfînta Scriptură și Sfinții Părinți, ne este limpede că pe măsură ce omenirea se mișcă în direcții stabilite de firea schimbăcioasă a omului de după căderea în păcatul dintîi, este necesar să redefinim modul în care putem trăi respectînd morala ortodoxă.

Morala ortodoxă este mai mult decît o etică izvorîtă dintr-o formă de creștinism. Ea este setul de legi care prin prezența sa în viața noastră, a ortodocșilor, ne permite să ne regăsim între practicanții credinței noastre. Biserica este compusă din totalitatea credincioșilor botezați, practicanti sau nu, clerici sau mireni, sfinți sau nesfinți. Deși „Biserica este extensiunea socială a lui Hristos cel înviat...”⁸ ea nu este un organism înviat pînă în ultima lui celulă, ci se află în proces de înviere. Acest proces are semne vizibile însumate în setul de atitudini și comportamente al moralei ortodoxe.

Este, de asemenea, necesar să reținem această definiție a Bisericii, nu doar în vederea demersului prezent. O vom găsi utilă în multe ocazii.

În ortodoxie eu trăiesc deplin exclusiv în relație cu tine și cu voi. Ortodoxul trăiește deplin ca persoană unică și irepetabilă doar atît timp cît păstrează vie relația cu membri Bisericii și cu întreaga umanitate prin aceasta. Privită sub timp, Biserica nu cuprinde întreaga umanitate dar Biserica aflată în eternitate revendică umanitatea pînă la ultimul ins. Credem în adevărul că fiecare om, după moarte, întîlnește pe Hristos. Acesta e momentul în care are loc revendicarea. Dumnezeu revendică implacabil ceea ce a creat. Noi ne putem declara atei, agnostici sau orice altceva dar pentru ortodocși este limpede că moartea pune fiecare persoană în prezența Domnului Iisus Hristos.

Cu acestea în minte realizez că orice îndeletnicire a mea trebuie să nu aducă atingere principiilor anunțate mai sus. Să nu extragă persoana din relația de înrudire cu Dumnezeu, să nu lezeze libertatea persoanei, să nu despartă persoana de Biserică și de lume.

Tehnica este amorală. Ea nu are moralitate în sine. Așa cum legile fizicii sînt amorale. Lumea fizică funcționează respectînd neclintit legi înscrise de Dumnezeu la creație în fiecare ipostaziere a energiei sau materiei. Omul se apropie de Dumnezeu prin cunoașterea deplină a acestor legi iar acest proces îl duce pe om de la starea subiect al Creației, la cea de imitator al Creatorului iar mai apoi la cea de creator în Creator. Iată cît de importantă este orice ipostază a vechiului τέχνη⁹, tehnica sau artistică. Cunoașterea legilor lumii create fiind un proces de cunoaștere îl numim „știință”. Desigur știința este o activitate cu reflexe în veșnicie, de aceea ea are calitatea de a îmbunătăți puterea de cunoaștere a omenirii pe măsura trecerii timpului. În sensul descris nu există nici o antinomie între știință și credință. Nepotrivirile sesizate în diferite momente ale istoriei între concluziile științifice și învățăturile credinței sînt datorate limitelor puterii de cunoaștere ale umanității. Același tip de nepotriviri le descoperim mai pregnante și uneori cu accent comic atunci cînd inventariem concluziile și convingerile știintifice în diferite momente ale istoriei.

Prin „techne” omul își poate activa acea calitate manționata anterior, de tălmaci al lui Dumnezeu în lumea materială. „techne” este tărîmul comun în care arta și tehnica se întîlnesc și traduc lumii sensibile legile dumnezeiești, care sînt suprasensibile.

Așadar, deși ipostazele lui τέχνη sînt amorale, ele sînt parte a procesului de sfințire a omului și a întregii lumi. În această privință toate îndeletnicirile care purced din „techne” se învecinează cu virtuțile. Așa cum virtuțile pot fi denaturate și deturnate în patimi, așa orice îndeletnicire care decurge din τέχνη poate servi „poftelor simțuale” care leagă omul în mod„infinit de lucruri finite”.¹⁰

Tehnologia¹¹ este importantă pentru că poate produce instrumente și obiecte care pot aduce alinare bolnavilor, pot eficientiza lucrul, pot aduce cunoaștere și odihna mult necesară, pe scurt spus, pot îmbunatăți viața semenilor. Acesta este rolul tehnologiei care nu se depărtează esența conținută în „techne”. Astfel creștinul ortodox face o lucrare spirituală cu ajutorul tehnologiei. Îmbunătățește puterea omului asupra lumii sensibile într-un parcurs care împletește restaurarea spirituală cu restaurarea lumii materiale.

De la cădere, omul a fost supus oboselii:

„Iar lui Adam i-a zis: „Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: „Să nu mănânci”, blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului! În sudoarea fetei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce.””¹²

Osteneala nu este pentru ortodocși o pedeapsă ci un tratament, o cale de vindecare. De aceea, ca în orice situație care presupune tratament, felul în care se administrează osteneala este complex și multiplu. Dacă tehnica limitează tratamentul, atunci în mod evident nu este bineprimită. Există o stare de echilibru care nu poate prescrisă universal. De aceea avansul tehnologic nu poate și nu trebuie să țină seama de impedimente care țin de disciplina personală.

Abordarea tehnologiei se face în mod personal. Fiecare creștin ortodox este nevoit să pornească de la nevoile personale spre beneficiile apelului la tehnologie ținînd seama de limitările personale, fie acestea de natură spirituală, fiziologică, financiară sau de alt tip. Apoi este necesar să privească felul în care produsul tehnic la care apelează are impact asupra vieții sale din perspectiva moralei ortodoxe. Felul în care, în legătură cu acel produs al tehnologiei, pot răspunde întrebări care privesc înstrăinarea mea de lume, înstrăinarea mea de Dumnezeu și slăbirea libertății de opțiune îmi poate descoperi dacă am folos real sau nu. Ceea ce numesc folos real este folosul care ținînd seama de necesitățile mele duhovnicești și neîndepărtînd necesitățile mele trupești îmi dă o stare binecuvîntată¹³.

Astfel, noi ortodocșii, abordăm lumea tehnicii și produsele ei dintr-o perspectivă practică¹⁴ menținută în relație vie cu spiritualitatea. Astfel devenim conștienți de responsabilitatea de a folosi tehnica în modalităti binefăcătoare și conform regulilor care permit realizarea acestui lucru. Un cuțit, de pildă, este o realizare tehnică ce poate atinge culmile artei. El trebuie folosit în mod binefăcător. Poate ieși din mîinile meșterului sub forma cuțitului de altoit, a cuțitului de pîine, a cutitului de uns sau a jungherului. Din tipurile de cuțite enumerate, doar ultimul este destinat războiului, este creat și făurit să ucidă dar toate pot fi folosite în acest scop. În gîndirea ortodoxă apărarea recurge la ucidere doar cînd s-au epuizat toate căile care permit salvarea celor inocenți și slabi. Și în aceste situații nefericite oștenii sînt supuși canoanelor de îndreptare¹⁵ și reținuți de la Sfînta Împărtășanie. Dar rămîn sînt oșteni și nu criminali. În același timp, acela care ar folosi cuțitul în mod criminal, fără a fi investit ca oștean și în mod nejustificat este supus canoanelor care-i privește pe criminali. Indiferent ce tip de cuțit folosește. Spune Sfîntul Atanasie cel Mare:

„ Fiindcă şi între celelalte, care se întâmplă în viaţă, găsim că se fac în deosebite feluri: precum a ucide nu este îngăduit, dar în război a desfiinţa pe vrăjmaş este şi legiuit şi vrednic de laudă.”¹⁶

Aceste distincții sînt universale în ce privește tehnica. Ceea ce este permis în anumite situații nu este permis în altele. Tehnica nu este imorală dar utilizatorul ei poate face acțiuni imorale cu ajutorul ei.

Din perspectiva tehnicii ne interesează foarte mult azi cele legate de televiziune, calculatoare, telefoane și cele asemenea. Despre fiecare în parte se pot scrie volume partizane sau defăimătoare însă aceastea sînt dezbateri nelalocul lor, simple flecăreri și distrageri cît timp nu pleacă folosesc un algoritm simplu pe baza celor enunțate mai sus. Cîtă vreme sînt pus în situația de a accepta un produs tehnic trebuie să observ cu atenție de ce în folosesc, cum îl folosesc, ce efecte are folosirea acestuia asupra mea, dacă îmi atinge puterea liberă de a alege, dacă îmi impune să fac/ accept/ urmăresc fapte și idei distonante cu valorile mele.

În ortodoxie nu sîntem singuri, ortodoxia este comunitară și cînd luăm decizii ținem seama de comunitate, de biserică. Există un singur mod probat de timp în care putem ține seama de Biserică. Acela de a ne consulta cu părintele duhovnic rugîndu-ne mereu ca părintele nostru să ne vorbească în harul dumnezeiesc despre cele importante nouă.

Este lucru știut între ortodocșii loiali că părintele duhovnic, adesea mai presus de el însuși, ne ajută să ne reglăm conduita.

De pildă, dacă folosesc medii de socializare și petrec mult timp consultîndu-le, postînd sau urmărindu-le, dacă urmăresc televiziunea cu aviditate ori nu mă despart de telefon sau tabletă este foarte probabil ca eu să nu realizez singur că îmi periclitez statului de persoană cu alegere liberă și să nu pot lua singur decizia care să mă întoarcă la binefacerile acestor produse. În continuare este prea puțin probabil că voi reuși să mențin această conduită dacă înlătur din proces pe părintele duhovnic.

Probleme dezvoltate în anii din urmă de aceste produse sînt luate din ce în ce mai în serios și primul lucru observat este că folosirea lor eronată produce alterarea libertății de alegere pînă la pierderea ei. Astfel s-a început de ani buni studierea dependențelor față de ele. De exemplu Kimberly S. Young¹⁷ duce din 1995 o luptă continuă cu dependența de internet înțeleasă ca boală și a elaborat pentru vindecarea ei modele terapeutice susținute științific.¹⁸ Drama dependenților de aceste produse ale tehnicii este atestată de multe surse și în cazuistica acestor dependențe găsim sinucideri, înfoemtări voluntare, îmbolnăviri, pierderea locului de muncă, relații de familie distruse.¹⁹ Dar, așa cum am stabilit anterior, aceste produse nu sînt rele sau bune, nu trebuiesc acceptate necondiționat și neinstruit dar nici respinse fără judecată. Iată că Virginia Tech Carilion Research Institute finanțează cu 1,7 milioane de dolari cercetările care să studieze felul în care un mediu de socilaizare poate ajuta la recuperarea dependenților.²⁰

Iată că lucrurile devind clare pentru noi. Cum folosim tehnica și produsele ei ține de felul în care ne integrăm în modul ortodox viață. Trăiesc o practică ortodoxă supraveghind cu atenție fiecare detaliu al comportamentului meu după îndemnul Sfîntului Antonie cel Mare:

„Omul cu adevărat raţional are o singură grijă: să asculte de Dumnezeul tuturor şi să-I placă; şi numai la aceasta îşi deprinde sufletul său: cum să-I placă lui Dumnezeu”²¹

Cunoscînd care sînt factorii care produc patimile, după cum le menționează părintele Dumitru Stăniloae, și anume:

1. mintea slăbită în lucrarea ei autonomă și proprie;
2. lucrarea de percepție simțuală, care a devenit precumpănitoare, care a ieșit din subordinea minții, ba chiar a atras mintea în subordinea ei;
3. o alergare exclusivă și irațională după plăcere – până la cea procurată de laudele semenilor- și, concomitent cu ea, o fuga speriată de durere...²²

Acest mod de viață este încercat de timp și a constituit temelia vieții sociale în Imperiul Bizantin. Privind superficial nu putem vedea legătura dintre calculator și bizantini, dintre tehnologie și Sfinții Părinți dar dacă ținem seama că atunci cîd vorbim despre conduite care implică folosirea produselor tehnice vorbim, de fapt, despre făptuire, înțelegem că este binevenită consultarea Sfinților Părinți și a autorilor bizantini.

Am văzut că libertatea de alegere este respectată de Dumnezeu și nu i se aduce atingere de către El în vreo formă, în timp ce patimile au ca țel lezarea ei, am văzut că mintea poate fi slăbită și întunecată de iraționalitatea plăcerilor, că rațiunea poate fi înrobită de precepția senzorială prin plăcere și fuga speriată și de durere definită ca lipsă a plăcerii, am văzut că toate acestea însingurează omul, îl rupe de comuniune și-i aduce întristarea. Toate acestea sînt elemente care apar în faza practică a despătimirii și care solicită atenția neîntreruptă a credinciosului. În această fază tehnica și tehnologia pot fi de folos omului prin produsele lor dar și prin însușirea unui mod de gîndire orientat spre observarea legilor, cunoașterea lor, depistarea și definirea problemelor, căutarea soluțiilor, alegerea soluției potrivite și implementarea acesteia.²³

În fața tehnologiei și a produselor tehnice de orice fel, ortodoxul se află nu doar în fața unei alegeri simple între a se folosi sau a nu se folosi de ele ci în fața provocării de a le defini rostul în viața lui și de a se menține o atitudine responsabilă atît timp cît este necesar apelul la acestea.

1 http://www.biblestudytools.com/lexicons/greek/kjv/techne.html consultat în 12 dec. 2014;

2 physis- abilitățile instinctive și tyche- norocul pot fi conjugate iscusinței- techne dar fără ca acestea să fie determinante pentru calitatea rezultatului.

3 Pentru detalii, c.f. , Francis E. Peters, Termenii filozofiei grecești, ed. Humanitas, București, 1993, p. 267;

4 http://dexonline.ro/definitie/tehnologie consultat în 12 dec. 2014;

5 http://www.merriam-webster.com/dictionary/technology consultat în 12 dec. 2014;

6 Dumitru Stăniloae (trad.), Filocalia, ed. Humanitas, București, 2008, vol. I, p.269;

7 Idem, p. 258;

8Dumitru Stăniloae, Sinteză eclesiologică publicat în ST, an. VII, 1955, nr. 5-6, p. 267-284;

9 Vezi nota 1

10Dumitru Stăniloae, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe, ed. IBMBOR, București, 2002, p. 119;

11Cu înțelesul de știință a tehnicii.

12Fac. 3, 17-19, Biblia sau Sfînta Scriptură, online: http://bibliaortodoxa.ro/despre.php, 29.09.2014, Mt. 24, 45-47 - pentru toate citatele scripturistice, cu precizarea că acolo unde se va cita din alte versiuni, acestea vor fi specificate ca atare;

13O stare binecuvîntată este o stare de bine. Dar fiindcă starea de bine în ortodoxie este dată de fericirea cu care înțelegem să abordăm evenimentele vieții ca parte a înaintării noastre duhovnicești, căutînd folosul spiritual chiar în cele mai grele suferințe, mi-e teamă că dacă ași fi scris „stare de bine” s-ar fi făcut confuzie cu un răsfăț de tip celul prezent în conceptul de „wellness”.

14E interesant să nu uităm în acest context înțelesul antic al lui praktike, de știință a acțiunii, de știință a acțiunii rezultate în urma alegerii deliberate, adică supusă filtrului moral și în consecință aflată în legătură cu binele la nivel de acțiune. În consecință, păstrînd calea etimologică, acest cuvînt românesc – practic- tăinuiește o relație veche și stabilă cu ideea de bine în acțiune, încă de pe vremea lui Aristotel. (Pt. Detalii c.f. Francis E. Peters, Termenii filozofiei grecești, ed. Humanitas, București, 1993, p. 232)

15Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, ediția a III-a, Sibiu, 2005, p. 391;

16Idem, p. 369;

17http://www.zurinstitute.com/kyoung.html și http://www.healthyplace.com/addictions/center-for-internet-addiction-recovery/biography-of-dr-kimberly-young/ consultate în 22 dec. 2014;

18Pentru detalii c..f. http://online.liebertpub.com/doi/abs/10.1089/cpb.1998.1.237 consultat în 22 dec. 2014;

19Pentru detalii recomand un articol revelator în limba engleză: http://brainblogger.com/2011/01/07/social-network-addiction-a-scientific-no-mans-land/, consultat în 22 dec. 2014;

20http://www.eurekalert.org/pub_releases/2014-09/vt-vta092914.php consultat în 22 dec. 2014;

21Dumitru Stăniloae (trad.), Filocalia, ed. Humanitas, București, 2008, vol. I, p. 9;

22Idem, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe, ed. IBMBOR, București, 2002, p. 91;

23Mod de gîndire întîlnit, de exemplu, la programatori și specialiști în computere.

Dece?

Dece a venit sfarsitul Byzantului in lume?
Sunt multi ani inainte cand am citit ce a scris un om de litere din epoca aceea, al carui nume acum nu pot sa mi amintesc: "acesta s-a intamplat din cauza pacatelor noastre" (adica caderea Constantinopolului). Iar bizantinii mi-se pare cu aveau o viziune asupra notiunii de pacat care sa fie stramta. Nu am uitat si nu uit de fraza aceea.
In viata Israelului au existat profeti care din cand in cand au avertizat ca de cate ori iubitul popor se va indeparta va veni o pedeapsa (παίδεμα, παίδευμα ?). Si ma intreb:
S-a sfarsit cu Bizantul si sensul tainic al istoriei?


Aceasta vara am fost la insula Zakynthos, unde deasupra orasului exista o biserica (Panagia Pikridiotissa) cu o inscriptie. De acolo se poate vedea vizavi la muntii din Peloponez. Acolo stand Kolokotronis (generalul eliberarii de 1821) privea Grecia sub ocuparea otomana si promitea fiului ca se va duce inapoi s-o elibereze. Cum este acest sentiment sa fii autoexilat si sa promiti sa te intorci inapoi ?
Si ma intreb: s-a sfarsit razboiul?
Ma necajesc frecvent cu Balcanii si Grecia, mai mult pentru ca vad aceasta decadere si in mine.
Si acesta este un punct central.
Sa adaug ca nu cred ca romanii ori grecii sunt lenesi. Exista multi care nu lucreaza ,dar nu sunt em lenesi. Exista date care arata ca grecii lucreaza la fel sau mai mult de nemtii, indiferent daca producem mai putin. Exista o parte din cei ce lucreaza la public care lucreaza putin, dar nu sunt reprezentativi de totalul. Si nici in trecut nu am fost lenesi. Acesta este un mit pe care nu il pot accepta, adica mitul harnicilor nemti si lenesilor greci, ori balcanici. Acum daca modul in care cineva lucreaza, economia in care lucreaza, tehnologia, statul si alte lucruri ,ii permit sa produca mai mult, acesta este altceva.
Faptul ca noi grecii ca si latini si alti din mediterana de exemplu avem o viata sociala diferita de nordicii , este iar altceva. la fel valoare ce dam familiei, sau dadeam cel putin.
Sa mai adaug cu un semn de intrebare. Nu avem o traditie lunga de state functionale ? Nu avem o traditie lunga de respect fata de statul si legile? Si nemtii au. Daca a noastra traditie e mai lunga de a lor, dece credem ca noi in sangele nostru avem lipsa de respect pentru legi. Este inca ceva la care disting situatia actuala si de proxim trecut de un presupus caracter al balcanicilor.
In loc sa asimilam in imaginea pe care avem pentru noi insisi, pe aceste imagini pe care au nemtii pentru noi, ar fi mai bine sa distingem identitatea noastra de situatia decaderii din prezent. Altfel vom pierde drumul de intoarcere. Nu zic ca situatia noastra de azi nu e penibila. Zic sa nu ne zicem noua insine: "Noi suntem asa".
A vorbit Eleni Glykantzi -Arveler, pentru criza si sacrificii. Un jurnalist ii vorbea ingrijorat, ai fi zis de o panica retinuta de sacrificii si situatia rea din economie si saracie. Ea statea calma si nemiscata. Dupa i-a raspuns "Domnule nu uitati ca vorbiti la cineva care a trait foametea din timpul razboiului in Atena cand adunau cadavre din strazi" .

Istoria e lunga si noi suntem mici, dar suntem anchorati in Eternitatea.

Calitati sau defecte?

Fiecare dintre noi stie cat de defecta, strâmba, alterata sau stiu eu ce, societate avem.
Drumuri nu sunt, sta nu exista, politia nu face nimic, transporturile publice intârzie iar in general imaginea de brand pe care o dam lumii din afara este cea a unei catastrofe, a unui stat esuat aproape ca in Somalia ar ajunge sa spuna unii.
In comparatie Germania este o tara atat de frumoasa, linistita, ordonata, pusa la punct.
Acolo legile se respecta, oamenii sunt politicosi, birocratia este mai mare decat la noi dar merge, da rezultate si isi mai pot permite sa fie si politicosi pe deasupra!

Ce nu merge? Ce ne face atat de strâmbi? De ce totul este asa de anapoda in fundul acesta a Europe care se numeste balcani?

E simplu. Tarile balcanice dupa intrarea in negura modernismului in sec. 19lea au preluat necritic toate institutiile Europene din vremurile lor. Au preluat ideologiile modernismului fara sa incerce sa le adapteze realitatilor lor.
Astfel ne am trezit cu imaginea cuiva care poarta un costum cu pantaloni prea scurti si cu sacoul prea mare, devenind astfel clovnii Europei.
Din acest motiv contributia pe care o puteam da Europei era minima.
A durat cel putin jumatate de secol pana a aparut o miscare care a fructificat trasaturile proprii, s-a bazat pe cea ce avem si cea ce suntem, si nu cea ce am fi vrut sa fim.
Rezultatele le stim, Romania a ajuns sa fie grânarul Europei, pretul grâului se stabilea in Braila iar Romania inaintea I-lui razboi mondial si interbelica a fost o putere in spatiul balcanilor si European.

Dupa aceea, aceasta grupare culturala emancipata de idolatria pro-Europeana (pro-Franceza sau pro-Germana de pe atunci) a fost exterminata, si a cedat locul ei unei clase conducatoare care era doar politica (initial sovietica, apoi nationalista comunist-mioritica si in final doar oportunista). Doar politica si din pacate fara viziune culturala.
Rupta si indepartata de popor, straina viziunii populare care parca nu se mai manifesta deloc in societatea din jurul nostru.
Totul a devenit oportunism, bani si smecherii. Doar efemerul, doar placerea de acum fara un spirit ascetic, fara responsabilitate, fara curaj.

Calitatile noastre le am transformat in defecte. Am incercat sa taiem painea cu ciocanul si a rezultat un haos.
Noi balcanicii suntem niste popoare creative, ne merge mintea, gasim solutii intr-un mediu care ne ofera in continuu cate un problem nou.
Viata in mijlocul societatilor noastre este un calvar pentru ca trebuie in continuu sa rezolvam probleme noi.
Insa ni se cere sa fim robotei ca un German bun, sa insurubam acelas surub la 270° exact, nici-un grad mai mult si nici mai putin. Ni se cere sa fim punctuali cand noi vrem sa savuram compania unui prieten de mult pierdut la o cafeluta.
Este bine? Este rau?

Nici una, nici alta.
Trebuie doar sa invatam sa alegem oportunitatile dupa trasaturile noastre. De ce sa construim industrie grea cand de fapt suntem buni la design? De ce fabrica cand Romania poate deveni regina agroturismului si a produselor Bio in Europa?
Cand 70-80% dintre absolventii de liceu ajung sa absolve o facultate cum se face ca nu folosim acest extraordinar capital uman?
De ce batem suruburile cu ciocanul?

Spatiul Balcanic-orthodox in criza. Si acum ce?

E criza: De lung timp spatiul balcanic orthodox, incepund cu romania, cu criza cunoscuta noua tuturor, continuandu-se cu Grecia, acum simtindu-se clatinarile economiei bulgare, si toate acestea pe fundalul cronic bolnavei republicii Sarbe, de lung timp vedem prabusirea economiei in jurul nostru, si aferent prabusirea structurilor sociale cu care ne am obisnuit timp de decenii.
Ce se intampla? De ce se prabuseste totul in jurul nostru? de ce a devenit totul atat de nesigur?
Iar intrebarea cea mai importanta: cum se poate ca tarile central-nord Europene au scapat cu o criza mult mai blanda, mult mai usoara si mult mai tolerabila pentru cetatenii lor?
Evident cineva poate sa spuna ca e o intamplare ca sudul Europei se clatina, cand nordul este pe punct de redresare. Altul ar putea argumenta ca economiile statelor nord-europene sunt mult mai bogate, mult mai bine consolidate, mult mai eliberate si mai imbelsugate decat economiile bietelor state balcanice, sau a statelor PIGS (Portugalia, Italia, Grecia si Spania).
Cineva (poate chiar si tu citirotule) s-a gandit ca totusi o fi si o problema de mentalitate.
Opinia publica germana de mult a ridicat steagul cultural in acest domeniu. Cu titluri precum "de ce sa-i salvam noi pe lenesii?" tabloidurile Germane au batut moneda la diferenta culturala intre Germani si Greci (in cazul prabusirii economiei Grecesti care a fost salvata in ultimul moment sub presiunea frantei si a presedintele FMI Francez).
Ce cred ei ca ii diferentiaza de noi balcanici?
Germania este o tara in care primeaza ordinea si disciplina. Drumurile curate sunt rezultatul responsabilizari cetateanului prin intermediul unei serii de controle (politia) si amendari in cazul nerespectarii obligatiilor/responsabilitatilor tale (si amenzile chiar daca sunt mai mici decat in Romania, vin mult mai des si in mod regulat).
Legea se aplica in Germania. Iar amenda se plateste. Astfel poporul German creste intr-o frica de autoritati si se modeleaza cu ciocan in jurul legilor hotarate de clasa conducatoare.
In Romania situatia este alta. O cunoastem cu totii. Legile se publica in monitorul oficial. In rest se pot interpreta dupa placul fiecaruia iar in anumite cazuri, cu ungerea potrivita a aparatului decizional de stat se pot si face uitate.
De ce acest lucru?
De ce oare aceasta lipsa de respect entru stat din partea intregii societati? Trebuie si politistul sa vrea sa te amendeze, iar si el face parte din societatile noastre. Daca el nu respecta statul si iti ofera "posibilitatea" sau adeseori obligatia ciubucului, esti doar tu de vina care-l mituiesti sau si el care "iti cere"?
Aici avem mult de gandit asupra propriului fel de a fi.
Sectia comentariilor este deschisa, produceti-va ;-)

Cultura post-Bizantina. Exista un Commonwealth bizantin? ce caracterizeaza aceasta cultura?

Cultura post-Bizantina. Exista un Commonwealth bizantin? ce caracterizeaza aceasta cultura?
Cred ca nu e nevoie aici sa dezbatem cea ce e de la sine inteles: exista diferite culturi? Pot aceste culturi sa se categoriseasca, sa fie adunate in grupuri culturale? In primul rand aceste grupuri culturale sunt evidente chiar si observatorului neavizat iar in al doilea rand academicieni renumiti au clarificat de mult acest aspect, un exemplu aici ar fi cunoscutul Samuel P. Huntington care a pus pe hartie teoriile lui despre grururile culturale inca de pe la inceputul deceniului trecut.
Academicianul Huntington vorbeste despre niste linii delimitatoare de grupuri culturale. Mai atrage atentia de asemenea asupra pericolului ca in liniile de demarcatie intre culturi sa apara conflicte care ar putea duce la un nou razboi mondial. Aceasta este insa o alta discutie, avand in vedere ca asemenea decizii fac parte din politicul si nu din culturalul, care este cea ce ne intereseaza pe noi aici.
Una dintre culturile definite de S.P. Huntington este si cea “ortodoxa”. Dupa Huntington aceasta cultura se afla sub hegemonia Rusiei cea ce era probabil adevarat in cea mai mare masura (micile exceptii cum ar fi Grecia erau tratate in capitole speciale in cartea lui si era aratata influenta subterana exercitata de fosta Uniune sovietica in interiorul acelui stat din periferia - pe atunci - a Europei). La vremea respectiva Romania si Bulgaria aveau inca guverne puternic orientate pro-comunist.
In ziua de astazi situatia s-a schimbat dramatic. Grecia din 1995 a devenit “miracolul” Uniunii Europene, dand dovada de o incredibila dinamica care trecand prin adoptarea monedei Euro (care a plasat acest stat din periferia Europei chiar in nucleul “forte”) si culminand prin gazduirea cu succes a jocurilor olimpice desfasurate in conditii de siguranta chiar in mijlocul unui tumultuum de amenintari din partea fundamentalistilor islamici impotriva Europei (ministrii de externe a Greciei vorbeau in cercuri reduse in perioada aceea despre puterea “soft” al acestui stat post-bizantin lucru ce s-ar putea explica doar daca am lua drept ipoteza de lucru o mostenire imperiala).
Subiectul Grecia este foarte important pentru ca acest stat a fost primul stat care facea parte din “statele sarace mediteranene” (Italia este inca de la inceputurile secolului 20-lea un stat industrializat, puternic, in care nordul este comparabil ca putere cu Germania si in consecinta nu este inclus in grupul celor saraci in pofida sudului). Intrarea Greciei in comunitatea economica europeana in 1981 s-a datorat unei mosteniri culturale a carei continuator direct era. Aceasta intrare a Greciei in 1981 a deschis calea pentru celelalte state mediteranene in 1986 (Spania si Portugalia) creand o dinamica (Austria, Suedia, Finlanda in 1995) care a culminat cu marele val din 2004 si care (se pare) s-a incheiat cu intrarea Romaniei si Bulgariei (intrarea statelor din vestul balcanilor precum si a Turciei sunt de mult amanate pentru un viitor mai mult sau mai putin indepartat).

Grecia s-a pretins continuatorul culturii grecesti antice. Aceasta cultura a fost formata prin navalirea culturii grecesti asupra imperiul Persan cucerit de Alexandru cel Mare dand nastere la o serie noua de state, toate partase unei culturi comune, numita Hellenistica. Influenta culturala s-a intins din sudul Frantei pana la granita cu China (secolul 2-lea i.d.H statele Indo-Hellenistice) intinzandu-se de a lungul drumului matasii si unificand spatiul acela imens sub o limba si un mod de a gandi comun.
Cucerirea Romana a intins limitele lumii civilizate pana la nordul barbaric impregnand cu aceasta cultura (denumita acum greco-romana) spatiul europei de nord.
Cand capitala imperiului s-a mutat la Nova Roma, Constantinopolul, Romania s-a gasit plasata in centrul acestui nod cultural si astfel in vecinatatea directa cu centrul cel mai stralucit al acestei culturi pan-europene.
Romania a orbitat in continuu in jurul Constantinopolului. Bucurestiul si Iasul s-au aflat la o aruncatura de brat de aceasta Metropola avand cale deschisa si comunicare directa cu "Tzarigradul", orasul de resedinta a Cezarului/Tzarului.
Pozitia aceasta s-a pecetluit in secolul 9-lea cand s-a increstinat Rusia. Increstinarea acestui spatiu a centrat Romania chiar in mijlocul lumii ortodoxe oferindu-i o adancime strategica, o siguranta din punctul de vedere cultural. Evident, adeseori au existat lupte sau invazii din partea rusilor, insa ele nu au pus niciodata in pericol identitatea culturala al poporului Roman. Chiar in perioada imperiala populatiile Romanesti din Moldova s-au intins pana dincolo de transnistria intr-o transhumanta pasnica, intrand si colonizand in adancime Ucraina. Lucrurile s-au schimbat doar dupa revolutia bolsevica cand paradigma culturala s-a schimbat in Rusia. Venirea unei ideologii straine, de sorginta central-europeana, germana, marxismul cu adoptarile lui Leniniste (Lenin facea parte din elita non-rusa, avand o cultura central europeana, eminamente germana), venirea acestei ideologii a transformat radical imaginea in Rusia, transformand-o de la un stat ortodox care se lupta sa reinstaureze un imperiu panbalcanic cu capitala la Constantinopol (visul Ecaterinei celei Mari), intr-un stat totalitarist cu structuri inchizitoriale care trebuia -in viziunea statului- sa reglementeze toate aspectele vietii umane.
Perioada modernista, de dupa revolutia Franceza cu noua ei conceptie asupra valorii omului a fost orbeste copiata in spatiul postbizantin in incercarea popoarelor subjugate turcilor de a se elibera. Din pacate aceasta temelie a condus la o constructie care nu corespundea nevoilor comunitatilor post-bizantine. Institutionalizarea invatamantului si dreptului a smuls din mainile comunitatilor locale exact fundamentele bunei convietuiri si independentei lor ca comunitati. Vechea randuiala cand diferentele de opinie se rezolvau la sfatul batranilor, oamenilor intelepti investiti cu respectul si acceptul comunitatilor, s-a inlocuit de avocati necunoscuti care interpretau reguli legiferate prin parlamente, departe de nevoile locului, cazuri judecate de judecatori de profesie, adeseori prea adanciti in surpaspecializarea lor si necunoscatori ale necesitatilor fiecarei grupe sociale si mestesugaresti.
Spatiul “federal” postbizantin, aceasta retea de Polis-uri, cu demos-ul local, in care orice cetatean se putea face auzit, mostenirea antichitatii clasice adaptata spatiului mioritic, s-a inlocuit de o prinsoare de metal asupra tuturor activitatilor vietii satului, un control absolut exercitat de necunoscuti aflati departe, prin “capitale” si “metropole”.

Strainii au inceput sa administreze treburile zilnice ale comunitatilor locale.
Rezultatul a fost ofilirea acestor structuri. In ziua de astazi satele, baza culturala a poporului Roman sunt in paragina, depopulate, fara tineret. Scolile se inchid una dupa alta si putinii batrani care mai populeaza satele acestea amarate se zbat in conditiile cele mai vitrege sa supravietuiasca in conditii economice precare si adeseori la cateva ore distanta de cel mai apropiat medic.
Oare exista vreo sansa de revenire?
Astept comentariile voastre.

Schimbarea limbii oficiale a Romaniei?

Dupa ultimele recensaminte populatia romanei ar fi de aproximativ 21 mil. estimarile insa propun alte cifre. Biroul de evidenta populationala sustine ca in romania ar fi ramas doar 19 milioane de locuitori (cu o tendinta continua de reducere).
Un fenomen insa vazut de oricine viziteaza comunitatile romanesti din strainatate (din europa sau america de nord) este asimilarea incredibil de rapida a acestor noi emigranti.
De parca ei nu ar avea radacini, traditii proprii sau motiv sa se mandreasca de apartenenta lor la diaspora romaneasca. De parca ar prefera sa fie doar indivizi, emigranti in statul ce-i gazduieste, disparati si deconectati.
Si multi s-ar intreba cum de e posibil ca unii oameni sa se debaraseze atat de repede de cea ce-i ar putea uni? A existat oare vreodata o constiinta nationala la acesti romani?

Oare care sunt elementele unei asemenea posibile constiinte nationale si de ce nu mai functioneaza? Ce face ca cetatenii republicii romane, stat membru a uniunii europeane, sa fie romani? Este doar apelativul "roman", un simplu nume prezent int-un act de identitate european?
Peste putini ani se preconizeaza dizolvarea granitelor (oricum deja simbolice, granite la care niste functionari plictisiti arunca o privire pasagera si iti fac un gest cu mana sa treci mai departe in urmatorul judet, din judetul arad la judetul szeged).
Din ce in ce mai multe prerogative ale statelor se cedeaza structurii acesteia birocratice paneuropene (mult mai putin corupte si mai disciplinate decat cele indigene, deci in folosul nostru).
Daca nici macar apartenenta statala, nu e stabila si se dizolva continuu, nu cumva am putea sa le o luam inainte?

Daca romanii tot sunt indiferenti fata de identitatea lor ce ar fi ca republica romana sa se dizolve?

Sau macar sa-si schimbe limba oficiala.

Alipirea la una dintre marile puteri europene lingvistic si cultural ar fi de folos tuturor cetatenilor acestui mic stat: limbile engleza, franceza si germana sunt limbile principale in cadrul birocratiei UE. S-ar putea alege una dintre aceste limbi ca limba oficiala a autoritatilor statale autohtone.
Asta ar insemna ca politistii, functionarii si magistratii sa-si redacteze rapoartele in aceasta limba, formularele sa fie bilingve (si asa se completeaza online) iar administratia ar putea sa se reduca la un minimum de interactiune cu cetateanul de rand.
Astfel tara aceasta ar face economii aliniindu-se standardelor UE, ar castiga timp (care si asa e pretios avand in vedere cat timp s-a pierdut pana azi) si ar permite acestei tari amarate sa-si ia un avant in directia bunastarii si imbogatirii. De ce sa pierdem timp traducand acte oficiale in si din limba romana?
Mai mult, la scoala s-ar putea invata limba oficiala (impreuna cu limba materna evident) oferind astfel copiilor nostri, viitorilor cetateni romani si oameni de stiinta, posibilitatea sa-si caute de lucru peste tot in UE, mobilitatea fiind darul cel mai de pret oferit copiilor nostri.

Bineinteles acest scenariu este doar o fantezie, un exercitiu de gandire critica. dar la urma urmei, de ce nu?

A.

E de asteptat sa tot privim in gradina noastra , dar hai sa vedem si in afara ei.

Ce vedem? Sau ce vedem acum in comparatie cu 40-50 ani mai inainte.

Urmarim fiecare an noi razboaie, noi maceluri, si mii de refugiati , fara cel mai mic interes al societatii internationale pentru ei.

Urmarim cresterea in proportii gigantice a foametei, si a exploatarii economice in timp ce statele dezvoltate economic consuma imense cantitati de bani pentru arme sau cosmetice.

Urmarim distrugerea naturii si a climatului mondial, concomitent cu lideri de state mari care ies la ecran zambind ( !) ca sa ne anunte ca nu au sa faca nimic in aceasta privinta.

Urmarim cresterea in statistici al divorturilor si al numarului de familii dezorganizate, al actelor de violenta in orase, al utilizarii drogurilor si al extinderii retelelor de prostitutie. Si aceasta e statistica , nu e o parere a cuiva care vrea sa creada la un trecut auriu si la un viitor sumbru. Aceste fenomene sunt acum si decenii in continua crestere pe plan mondial, chiar daca ritmul lor de crestere e diferit in fiecare tara.

Urmarim controlul al Mass – Media de catre grupurile economice puternice si politice, si prin ele controlul asupra informatiei si parerii noastre si deciziilor care iau cetatenii de peste tot. Iar acum deja e inceputa incercarea lor sa controleze si Internetul. Si ce sa mai zicem de nivelul oferit de MM spectatorului si cititorului.. sau de faptul ca nici un politician nu indrazneste sa se opuna acestei coruperi sistematice a moravurilor ca sa nu fie strivit de MM.

Urmarim cresterea Coruptiei peste tot: in Europa , in America, ca sa nu mai zicem de Asia si Africa , a oamenilor politici si functionarilor de stat, in special la nivele mai de sus.. Cel putin in unele tari (cred cel putin in Grecia si Romania, daca nu si in celelalte) mi se pare ca suntem martori unei schimbari a mentalitatii si anume :

1. Decaderea si coruptia este privita treptat ca ceva normal ceva care se integreaza in societate. Adica si inainte cat exista exista, dar n-a fost acceptata poate.
2. O mare parte din oameni se predau si fac inapoi cand se confrunta cu ea caci orice reactie e privita de multi inutila.

Ar putea ca cineva sa zica ca depinde de punctul unde pui accentul sau de cum filtrezi informatia. Dar mi se pare la o privire pe ansamblu ca e clar ca pe plan global exista o evolutie caracterizata de decadenta spirituala, morala, si sociala .

Poate ca par si sunt deja vorbe comune, dar e altceva o perioada de decadenta la o tara si e altceva acest inca in crestere fenomen mondial. Si parte din acesta face si situatia din tarile noastre balcanice. Chiar daca se tot zice de probleme mai mari in tarile balcanice decat in Europa vestica de exemplu, si ei au alte probleme de un grad deloc mic. Sa nu vedem doar ceea ce vrem in Germania de exemplu sau in Franta sau in M Britanie, dar sa vedem ce se petrece si in cartierele sarace, precum si ce se afla in spatele unei cortine frumoase. Aici nu insist, caci nu am trait in aceste tari, dar din descrierile a mai multor oameni, si chiar acestora care le ridica in slavi, incerc sa inteleg. Si in Atena de exemplu sunt romani care au venit cu firme mari , cu salarii foarte bune, cu apartamente in cartiere scumpe. Dar nu poate cineva sa aiba o vedere completa a societatii ateniene in acest mod.

Le am zis pe acestea ca sa pun in paralel si un cadru mai larg pentru anumite fenomene care vedem la noi.

B.

Doar ca noi avem ceva ce nu au multe alte popoare : (a) Credinta noastra dreapta, cu viata duhovniceasca, si (b) botezarea traditiei culturale europene in Hristos . Vestici si central europenii, nu au nici pe primul nici pe al doilea, caci ei trag cumva traditia lor culturala ori direct din antichitatea pagana (prin Renasterea de exemplu), ori prin intermediul traditiei romanocatolice. Cat de importante sunt deci acestea doua, cu atat mai mult daca sunt capabile sa arate iesirea din criza mondiala. Pentru ca tocmai poate pe plan istoric pierderea treptata a acestor doua sta la radacinile Decadentei mahnitoare de acum.

Le spun pe acestea fara sa am formarea necesara ca sa aprofundez, ci doar incercand sa inteleg ce este fenomen mondial si ce e al nostru. Caci a crede ca mondial e mai bine si la noi merge urat , e ceva ce ne ar duce la alte drumuri.

Doar sa nu se creada ca sunt mai putin amarat de situatia din Balcani, sau ca mi se pare ca noi avand aceasta traditie vom scapa doar fiind urmasi acestor mari oameni, sau pentru ca suntem « ortodoxi ».

As dori sa inchei cu urmatorul pasaj ;

«Faceti, dar, roade vrednice de pocainta si nu incepeti a zice in voi insiva: Avem tata pe Avraam, caci va spun ca Dumnezeu poate si din pietrele acestea sa ridice fii lui Avraam». (Sf Evanghelie dupa Luca, cap 3, 8.).

Politicul si culturalul in Romania

In perioada aceasta suntem bombardati de informatii referitoare la o criza politica majora. Parlamentul si presedintele sunt la cutite, incercari se fac ca sa se detroneze guvernul sau presedintele, unele partide ies din guvernare, altele se asteapta/spera sa intre...
Nu ne vom ocupa aici de cine are "dreptate" sau cine "greseste".
Indiferent de pozitie ideologica sau politica pe care o are fiecare, un lucru este clar: politicienii s-au autonomizat intr-o lume separata, izolata de populatie care ii a ales. Se zbat pentru mentinerea priviilegiilor lor iar "munca" lor se traduce la prelucrare de texte numite eufemistic "proiecte normative" care nu fac nimic altceva decat sa "reformeze" asa numite "institutii".
In momentul de fata omul de rand ar putea la fel de bine sa fie aruncat din aceasta ecuatie. "Binele tarii" este scopul "declarat" ale tuturor acestor politicanti, insa tara fara popor nu este de conceput.
Iar poporul are anumite griji. Nu vorbim aici despre grijile esentiale cum ar fi o bucata de paine si o ciorba in blidul copiilor, un strop de apa de baut si eventual spala, niste toale ca sa nu ne fie frig sau un acoperis de asupra capului nostru.
De bine de rau, aceste nevoi sunt acoperite. Fiecare are un salar (chiar daca ar trebui sa mai faca ceva "pe langa" ca sa se descurce), mai toti avem cate o masina (si o amarata de Dacie e pentru cei mai multi indeajuns) si cu totii avem un acoperis (chiar daca unii stau cu parintii, casatoriti si cu copii neputandu-si permite preturi mai ridicate decat in Germania, pentru achizitionarea unui apartament propriu).
Nu la aceste nevoi ne referim...
Exista alte nevoi care se cer satisfacute in momentul de fata:
Cu totii vorbim despre "tara noastra", "patria noastra", unii chiar intr-un mod exaltant, majoritatea insa cu o amaraciune in glas.
Apartenenta la aceasta societate, care este alcatuita prin unirea tuturor comunitatilor cuprinse in granitele acestei tari, proaspata membra a comunitatii statelor unite a Europei, aceasta apartenenta este ceva care nu ne incalzeste, nu naste in noi un sentiment de mandrie.
Ne lasa reci.
Pe unii chiar ii repugna intr-o asemenea masura incat sa-si caute patrii noi in strainatati, pasapoarte noi, Canadiene sau Americane, orice altceva numai nu romanesti.
Unde s-a facut greseala? Unde am pierdut calea noastra si ne am ratacit?
La urma urmei ce este acest lucru care transforma un amestec de lume intr-o comunitate si intr-un popor?
Maretia acestui poppor s-a pierdut in momentul in care romanul a uitat ca o are. Apartenenta la un mare imperiu, la o cultura de o influenta extraordinara, la un crez si la o ierarhie a valorilor diferita de cele ale germanului, englezului si Suedezului (cu totii de altfel actuali colegi intru unitate Europeana), apartenenta la acest imperiu s-a facut uitata.
Miturile si povestile populare Romanesti despre Tarigradul, orasul resedinta al Czar-ului, cezarului imperiului Roman de rasarit, Constantinopolul s-au aruncat de mult la gunoi.
Ce insemna de fapt Constantinopolul? Ce cultura purta cu el acest oras regal?
Dupa caderea lui la Otomani si redenumirera orasului in Istanbul, cea ce a ramas acolo era doar sediul patriarhiei ecumenice. Patriarhul tuturor popoarelor ortodoxe, etnarhul, a pastrat in jurul lui aura vechiului imperiu, iar nobilimea imperiului cazut s-a aglutinat in jurul acestei institutii stravechi.
Ce valoare simbolica avea pentru poporul Roman acest oras, acest sediu, atat de mare incat principatele Romanesti sa tanjeasca sa-l elibereze (pana la vremea lui Stefan cel mare), sau sa-l sprijine atat de generos cu daruri si ctitorii?
Cum s-a facut posibil ca tronul imparatului Roman de rasarit, cazut sub papucul musulmanilor, sa revina domnilor Tarii Romanesti si Moldovei?
Cum de s-a putut uita ca acest popor a fost privit ca cea mai mare speranta ale tuturor crestinilor ortodocsi de sub ocupatie turceasca?
Astazi totul s-a maturat. Maretia, gloria, privirile pline de speranta s-au dus.
Nu mai departe de 1912 Bucurestiul pastra stralucirea puterii byzantine de demult, ramasese unul dintre cei mai puternici jucatori in commonwealthul ortodox post-byzantin: primul ministru Grec E. Venizelos a cerut ajutorul si interventia omologului sau roman, Tache Ionescu, in primul razboi Balcanic impotriva Bulgariei.
Poate romanii au uitat aceste sclipiri de glorie si mandrie nationala pentru ca unii le au spus ca e rusiine sa fii tu insuti. E rusine sa fii credincios, mai bine, mai "modern" este sa fii "liber cugetator", sa vorbesti frantuzeste (astfel incat unii de rusine au decurs la furculision si alte asemenea fenomene hilare).
Actualmente acest popor se chinuie sa-si regaseasca radacinile. Sute de mii de romani se pierd asimilandu-se treptat in america, canada si alte state europene.
Se pierd pentru ca se asimileaza. Si se asimileaza pentru ca nu au radacini puternice de unde sa suga seva traditiei, unei traditii marete, puternice care sa-le dea mandria apartenentei la o comunitate de viteji, de oameni puternici, sa le dea exemple si imbolduri ca sa infloreasca sa se realizeze. Nu individual, separat si fara ancora, ci ca membrii unui colectiv, unei comunitati la fel de prospere si marete.

Regasirea radacinilor acestui popor este singura lui sansa de supravietuire.

Din nou Petre Guran

"Iritarea împotriva Bizanţului, pe care am putea-o întâlni sub sloganul „noi vrem Europa, nu Bizanţ”, nu poate ţine decât tot de o utopie şi de o tristă incultură."
Citiţi tot articolul pe blog-ul GRUPAREA APROAPE.

Atac la filetism?

Integrarea României în EU aduce ortodocşii români în spaţiul aceloraşi presiuni legislative şi de mentalitate pe românii ortodocşi cu grecii ortodocşi.
Numitele presiuni pot avea ca efect întărirea solidarităţii supranaţionale a ortodocşilor. Care ar fi acţiunile care ar stimula această elevare a spiritualităţii ortodoxe? Este ortodoxia greacă prea identificată cu sine pentru ca să sesizeze supranaţionalul interesului ortodox? Este ortodoxia românească prea sufucientă în sine sau prea laxă pentru a nu împiedica apariţia un front civico-politic ortodox european?

Numele de România şi elenismul

Desi părerea generala este ca procesul de apariţie a conceptului de "România" referitor la spaţiul dintre Tisa, Nistru, Dunare şi Marea Neagră a avut loc între 1830 şi 1860, am în mâna cartea "Istoria României" de Dimitrie Daniel Philippide publicată prima dată la 1816. Cel puţin cronologic, românii datorează acestui învăţat grec câte ceva.
Aaa, ce m-a frapat este că dacă citeşti cartea, patriotismul cu care e scrisă aproape că nu-ţi îngăduie să bănuieşti că autorul nu e român!
Dimitrios Philippidis mă inspiră să cred că spaţiul ortodox era simţit foarte unitar de savanţii care încercau construirea Europei moderne. Nota Bene! Ektesisul operei este dedicat ţarului Alexandru al Rusiei!

La Ok Meydan al orasului Darulaceze - Etalon de convietuire de popoare si religii

La Ok Meydan al orasului Darulaceze
Etalon de convietuire de popoare si religii

Am gasit un un articol interesant scris de Arhimandritul Dositheos. Mi s-a parut foarte interesant si in consecinta l-am tradus din greceste si voila:


Imi spusese in urma cu doi ani patriarhul nostru: “in ziua de dinainte de sarbatoarea sfantului Gheorghe la vecernie, a slujit la capela care se afla la caminul de batrani din orasul ...”. Nu am retinut numele orasului, mi-a ramas insa restul intiparit in minte. Ca in acest camin de batrani, datand din perioada otomana exista o bisericuta ortodoxa, o sinagoga si o moschee. Ca dupa multi ani a vizitat un patriarh acel loc. Si ca a fost primit cu multa bucurie si respect. M-am gandit atunci ca trebuie si eu sa vizitez acest camin.

Anul acesta deci, dupa atentatele teroriste impotriva sinagogelor si consulatului britanic, dar si in urma unor voci despre “barbari”, am luat hotararea sa-l vizitez. Am cercetat in consecinta si am aflat: La Ok Meydan al Orasului (cu O mare, asa denumesc populatiile crestine Orasul cu O mare, Orasul oraselor, Constantinopolul), camin de varstnici saraci, Darulaceze, cladit in 1896 in timpul domniei Sultanului Abdul Hamit (1876-1909).

In acesta ctitorul a reconstruit o geamie, o sinagoga si o biserica ortodoxa, biserica sfantului Gheorghe. Care a fost motivul? In acest camin imperial de saraci, isi gaseau ultimul refugiu, in mod indiscriminatoriu, musulmani, crestini si evrei. Si ca sa slujeasca fiecare dupa traditiile lui s-au construit aceste temple. Si preotul ortodox putea sluji, rabinul putea interpreta Torah si Hogea sa citeasca din Coran.. Astfel toti convietuiau intru iubire fara ca cei amarati sa simta ca guvernul face discriminari fata de ei. Anii au trecut. Ultimul Romeu (numele folosit de greci in turcia, inseamna Roman in greceste) a murit in urma cu patru ani. Dar biserica ramane. Si graieste in cel mai bun mod pentru posibilitatea convietuirii oamenilor din nationalitati diferite, religii diferite, cu obiceiuri si moravuri deosebite.

Cred cu toata modestie ca acest respect al credintei celuilalt, are radacini adanci in timpuri stravechi. Ne aduc aminte vremurile cand in Constantinopol inca din secolul al 8-lea exista “maghisdion” (templu) pentru comerciantii musulmani care vizitau Orasul, centrul lumii de atunci. Si in manastirea Sinai, unde langa catolicosul manastirii exista templu cu minaret pentru nevoile religioase ale Ghebelia, tribului care locuieste in apropierea manastirii. Au existat si mai tarziu vremuri binecuvantate cand locuitorii unui cartier puteau avea templele lor unul langa celelalt. Spre exemplu Ortakyoi, Mesochoron din Bosfor. In acelasi cartier exista biserica Sfantul Focas, sinagoga si geamie. Si nu a existat nici-o problema, niciodata. Problemele le creeaza politicienii cei rai, si interesele lor economice mizerabile. Acestea folosesc religia ca o arma sau instrument de distrugere. Si poporul plateste scump.

Am vizitat caminul de saraci din Ok Meydan. Si cu ochii mei amverificat cea ce auzisem. M-am si fotografiat ca dovada de netagaduit. Este o mare intindere cu cladiri marete si independente din piatra. In mijloc exista o curte cu platani de secole si gradini cu o multitudine de plante si flori. In nord sub acelasi acoperis templul ortodox cu sinagoga evreiasca. Acoperis comun dar intrari diferite si zid despartitor solid. Chiar proaspat vopsite cu vopsea lavabila in interior. In sudul curtii se afla moscheea. Ingenunchiand in biserica noastra am stat si m-am gandit.

Aceasta institutie Otomana ar putea deveni compasul convietuirii oamenilor cu origini diferite, cu credinte diferite. Crestinul Ortodox nu se misca din credinta nici macar cu un centimetru. Este intemeiat pe piatra solida, si aceasta piatra este Hristos. Crestinul crede ca biserica lui este stalp si temelie a adevarului. Insa nu are fanatism. Respecta credinta celorlalti.

Recunoaste dreptul lor sa-l slujeasca pe dumnezeul sau dumnezeii lor cum doresc sau cum cred de cuviinta. Ortodoxul are spirit ecumenic, larg. Nu-i este frica de convietuire. Dialogheaza, intelege, ajuta. Are simt pentru adevar in care crede si nu are dubii despre el chiar daca este singur printre neamuri straine si de alta religie. Izolationismul provincial nu ajuta cu nimic. Este trecut. Doar o cale mai exista. Convietuirea intru dragoste pentru toti si persistenta in “credinta data odata sfintilor” (epistola lui Iuda, 3). Exemplu de copiat si in acesta Constantinopolul ecumenic. Darulaceze din Ok Meydan.

Decembrie 2003
Arhimandrit Dositheos

Imperiul Roman de rasarit si apus

In final se pare ca s-a ajuns si aici. Discutia a ajuns la marele subiect: relatia Grecilor si Romanilor, relatia intre cuceritorul si cuceritul, relatia intre cel ce a cucerit prin arme si a fost cucerit prin cultura.
Mai intai aristocratul Balaceanu-Stolnici (prin venele carui curge sange grecesc dupa afirmatiile proprii) face distinctia intre europa apuseana-gotica si europa rasariteana-romanica. Ar fi bine sa urmarim stilurile arhitecturale: stilul byzantin, comun intregii europe pana la secolul 11 cedeaza apoi locul lui stilului romanic (Romanesque style) care se transforma treptat in gothic. Este evident ca dupa schisma din 1054 are loc o schimbare de paradigma culturala in apus. Daca schisma a fost pregatita timp de 2 decenii (de la Carol cel Mare incoace) dupa schisma scindarea a fost extrem de profunda rezultand chiar in modificari arhitecturale.
Oare ce nevoie a condus populatiile din europa de vest, Franci, Germani si Italieni (desi ultimii au continuat sa oscileze inspre Constantinopol pana la renastere) sa caute un stil nou care sa-i diferentieze de trecutul lor bizantin? ce nesiguranta a generat aceasta atitudine trufasa si dorinta acestor popoare abia scapate de angoasa cuceririi Islamice, abia angajate in reconquista, ce teroare ii a determinat sa-si caute o identitate distincta?
Dimitris a continuat intr-un mod foarte subtil observatia onoratului Balaceanu-Stolnici: "doua Europe, una rasariteana centrata de Bizant si Alexandria, grecizata, ortodoxa si platoniciana, cealalta centrata de vechea Roma, latinizanta, catolica si aristoteliana" si "un certificat de deces editat de altii".
Si s-a aratat o tragedie. O angoasa profunda a generat o atitudine trufasa intr-o incercare de a se ascunde, angoasa/trufie care a determinat aceste amarate populatii vest-europene sa se desparta de lumea civilizata de pana atunci. Daca bizantul era continuatorul Romei, Roma era unificatorul regatelor Hellenistice, lumii lui Alexandru cel Mare, o continuare fireasca ai perioadei clasice.
Dintr-o istorie neintrerupta de 1.500 ani s-a rupt a creanga, reprezentata de crestinatatea apuseana.
Daca Roma era una si indivizibila cum a aratat Dimitris (chiar daca aceasta Roma, cea noua, vorbea Greceste) de la schisma au aparut doua... Ca si cum Kievul s-ar autodeclara capitala Rusiei sau Londra capitala SUA.
Insa nu partea politica ne intereseaza aici... ci trauma. O trauma colectiva care a marcat o societate intreaga, a fortat-o sa se rupa de radacinile ei, a determinat-o sa caute o alta identitate. Iar din pacate aceasta societate nu pare sa fi realizat (inca) ce tragedie a avut loc chiar la nasterea ei. Temelia este subreda pentru ca chiar acolo se afla un furuncul mare plin de puroi. Trauma aceasta continua sa genereze atitudini automate, sabloane fata de "originalul" ca si fata de restul lumii.
Trauma... tragedie... pacat.

Grecii sau Romanii ?

As vrea sa pun niste intrebari care ma framanta , si daca stilul pare ascutit ma iertati e doar ca sa subliniez intrebarea mea.

Ma incita ideea ca diferentele ce nu exista sunt create si altele care sunt majore sunt trecute cu vederea. N-as putea sa stau la o separare intre cum zice autorul, unei Europe grecizate , ortodoxe si platoniciene si unei Europe catolice, latinizate si aristoteliene, cand am in minte o diferenta intre spiritualitatea Bisericii pe de o parte si a Religiei sau a Filozofiei pe de alta . Ce vreau sa zic.
1. Ce exact a unit Roma , o lume fragmentata cultural sau mai ales o lume fragmentata administrativ ?(vorbesc de lumea grecoromana inainte de Imperiul Roman)
2. Nu mi se pare ca Imperiul Roman ar fi fost vreoodata Grec sau Roman. A fost din inceputurile lui, chiar si inaintea crearii lui ca un stat unic administrativ, si Grec si Roman, care continea si cunostea toata filozofia grecoromana ori o fi el Aristotel ori o fi el Platon si a depasit nu printr-o noua filozofie sau o noua religie ci in Sanul Bisericii crestine , a Rugaciunii curate si a Unirii mistice .Aceasta unitate spirituala statornica se sprijinea si pe unitatea Bisericii si pe unitatea limbii, caci in Imperiul se vorbeau 2 limbi la cult, la carti la comert. Romanii nu vedeau pe Grecii ca straini si nici Grecii pe Romanii. In schimb vedeau pe popoarele germanice ca straine traditiei grecoromane.
3. E interesant ca dupa atitea secole hranite de radacini comune Grecii si Romanii (si dece nu si verii lor Tracii ) , traind impreuna , bilingvi si crestini , sa aiba stramosii care vorbesc despre ei cica, dar tot zic de acestia bizantinii inexistenti istoric si vorbesc de diviziuni intre Romanii (grecofoni si latinofoni) cand Romanii intotdeauna incercau sa elibereze pe fratii lor aflati sub jugul strainilor cand puteu.
Ideea mea oricum pare e mult diferita.
Continuitatea s-a rupt ? de catre cine ? Otomanii ? Germanii ? Noi dece trebuie sa punem si semnatura noastra la certificatul de deces editat de altii ?

Am citit ceva alaltaieri :
« Pentru 11 secole Constantinopolul a fost centrul unei lumi luminoase.
Spiritul vioi, interesele si dragostea pentru frumosul ai Helenilor, forta mandra si abilitatea Romanilor, si avantul transcedental al Crestinilor Orientali, care s-au unit intr-un intreg fluid si fragil toate acestea acum s-au adormit. Constantinopolul a devenit sediul al salbaticiei, al inculturii, si al lipsei de gust magnifice.
Europa vestica cu amintiri stramosesti de gelozie fata de civilizatia bizantina cu Cosilierii ei spirituali sa acuze pe Ortodoxi ca niste pacatosi schismatici si cu simt de vinovatie pentru ca a parasit pe Orasul (Constantinopol) , a preferat sa ignore Bizantul.Dar nu putea sa stearga datoria ce avea fata de Heleni. Totusi a considerat ca a fost obligata numai fata de epoca Clasica. Filelenii care au venit sa participe la Razboiul de Indepedenta (1821) vorbeau despre Temistocles si despre Pericles dar niciodata pentru Constantin Paleologul ».
Vezi Steven Runciman , « Caderea Constantinopolului ».