Cafe Bizantin: Cortina cade peste patria mea.

Am vrut să ştiu uneori cum au simţit oamenii vremurilor trecute şi tulburătoare când priveau în faţa lor să se desfasoare ceea ce noi acum citim doar din cărţile istoriei.

Dar uită că vom avea şi noi aceasta stranie "binecuvântare" să trăim ceea-ce au trăit bizantini la căderea Constantinipolului, sau ce au trăit Grecii Micrasiaţi aruncându-se la mare în faţa Smirnei incendiate în 1919 lasând în urma lor o patrie de 2500 ani şi sute de mii de morţi. Vom simţi precum haiducii au simţit după 1821, când datorita conflictului între ei vedeau pe trupele Egiptului să ardă tot Peloponezul, şi revoluţia sa fie aproape pierduta. Cum au simţit cei care au luptat la Rezistenţa împotriva fasciştilor până 1944 când au văzut naţiunea să intre în războiul fratricid din 1944-49 în cursul căruia am pierdut şi pe Epirul de nord. Sau când în 1974 priveau la televizor trupele turceşti să ocupe Ciprul, iar noi am fost incapabili să protejam fraţii noştri, pentru că ghinta militara a fost patriotică şi tare doar în faţa camerelor, şi in faustoasele sărbatori cu coifuri antice pe cap.

Cât de mult trebuie adâncita inima că sa încape toata aceasta tristeţe ! Uita ca pot şi eu sa strig precum cei care fugeau din ţarigrad în flacări şi ziceau : "toate acestea le păţim din cauza marilor pacate noastre!". Aş adauga eu ca cel mai mare dintre păcate este acest Narcisism imbraţişat de toata societatea noastră, aceasta Aroganţa care ne urmareşte ca umbra în toata istoria ca o umbra şi lasă în urmă o linie de sânge: traiectul nostru milenar în timp.

Aşa deci, iar acum, chiar acum când Hybris se înalţă împodobită cu toata deşertaciunea ei, acum ce ajunge la culmea satisfacerii ei de sine, acum vine Nemesis înaripată cu sabia în mână. Sfârşitul este cel mai aproape când nimeni nu mai pomeneşte de el, precum calmul inaintea furtunii..

Nu mai pot, nu mai rezist să simt ceea ce vine şi să văd în jurul meu toţi îmbataţi într-o fiesta, alergând către prapaştia cântând. În serile soţia mea citeşte din Isaia profeţiile lui către poporul îndepartat de Dumnezeu şi avem simţul ca vorbeşte şi de noi acum.

Ce ne mai ramâne în aceasta tragedia greacă, în care nu ne putem aştepta decât pe Dumnezeul nostru sa ne salveze de noi şi de pacatele noastre coborănd către noi (Deus ex machina). Ce ne mai ramâne decât sâ ne adresam tuturor urmaşi nostri întru Helenitate(Europa), tuturor fraţi întru Hristos şi să strigam precum zice poetul "cu braţele mele amare chem ...pe vechii mei prieteni". Cât de trist ca ne vom plimba prin tările europene, parăsind o ţară ramasă doar cenuşa, o ţară zdrobită.

Dupa eliberarea din 1821 simbolul naţional a fost Foenix nascându-se din propria cenuşa. Dar de câte ori trebuie să ne naştem, de câte ori trebuie să ne ardem la pamânt? De câte ori trebuie sa ajunga în zdrenţe mama tuturor naţiuni europene. Da este adevarat că un bun al morţii este ca opreşte păcatul.

Dumnezeu ştie, Dumnezeu ştie. Dar iar dacă ne va salva, acest lucru nu va fi făcut prin noi, dar astfel încât să înţelegem care este Domnul istoriei şi sa nu ne mai mândrim..

Nu mai pot să scriu, nu mai pot că doar vreau să mă opresc din plâns. Cortina în puţin va cade şi luminile se vor închide. Dar acolo în întuneric vom fi noi, nu ne uitaţi.

Doamne Hristoase păzeşte pe copii tăi în ţara Egiptului.