Generalul Makriyannis cu doua secole înainte

O Unică Europa?

Atât Europenii vestici, cât și cei din Orientul Ortodox, recunosc originea Greco-Romană și Creștină a civilizației lor. Totuși privind mai de aproape prezentul, am putea, urmărind mai mulți gânditori, să realizăm existența unei sciziuni pe corpul Europei.¹ Aceasta Sciziune poate fi atât de puternica în schemele mintale ale Europenilor, încât să provoace chiar și ignorarea existenței celeilalte părți amintindu-se de boli neurologice unde poate chiar jumătatea corpului să fie ignorata de cealaltă jumătate. Dovada istorica a fost prima ediția a Cărții a Istoriei Europei, în care Evul Mediu strălucit oriental, Europa estică și Balcani sunt efectiv trecute cu vedere, parcă n-ar exista!² Surâsul se întinde pe fața noastră, dacă ne gândim că crearea cărții a fost parte a încercării de unirea Europei.

Foto1: Refugiați alungați la granița. Imaginea din http://www.thetimes.co.uk/tto/news/world/europe/article4534674.ece.

Aș adăuga aici că în perioada actuală aceasta măreața idee ale Uniunii Europene trebuia să treacă prin încă doua încercări: Criza economică și Criza refugiaților. În primul caz unitatea însemnat supunerea la termenii rostiți de Germania. În al doilea caz fluxul refugiaților lucrează ca un acid, care dizolva presupușii lianți ale Uniunii, expresia lor politica externă find Spațiul Schengen³. Nu am să vorbesc aici despre implicarea multor puteri la criza în Orientul apropiat. Doar să amintesc de faptul că în momentul în care numărul celor nevoiți, și diferiți de noi în religie, a crescut, imediat toate principiile morale creștine și europene au zburat ca fum. Când a fost vorba de să zicem 100 de refugiați, s-au arătat Europenii ospitalieri și chiar au mediatizat-o. Dar când e vorba de sute de mii, tuturor le pare mai bine să-i arunce în Grecia, înconjurată de ziduri⁴, și după șa-se spele la mâini ca și Ponțiu Pilat.

Și mă întreb: Care Europa? Fiind și Grec și Roman⁵ și Creștin, toate cele de sus sunt o ocazie extraordinară de a repune întrebările privind identitatea proprie ,și presupusă scindarea identității europene în doua linii istorice paralele. Aceasta problema ma și preocupă frecvent: consider ca paradigma culturala greacă s-a scindat “la un moment dat” în doua linii istorice; una integrala și vie în orientul Bizantin, care s-a închis după într-o lume treptat decăzută economico-politic, și pe de alta parte într-una fragmentară și alterată în Vest european, care s-a sprijinit pe înflorirea economico-politica ulterioara a Vestului⁶. Vorbesc aici de aceasta scindare, ale cărei părți integrale se pot considera atât Schisma Bisericilor, cât și Renașterea. Anume, Schisma instituind o deconectare a Vestului din Tradiția Bisericească și Greco-Romană, Scolasticismul ca o alterare a modului de accesare Adevărului și a trăirii Lui, Renașterea ca o scurtcircuitarea Evului mediu Bizantin, către modelele filozofice și politice a trecutul păgân elen, Protestantismul, Capitalismul și Comunismul ca noi viziuni asupra moralei și valorii individului, și așa mai departe până la sfârșitul sec. 19-lea și începutul din 20-lea. Generalul Grec Plastiras (1883-1953), erou al luptelor de eliberare, scria într-o epistola vorbind despre măcelul și evacuarea Asiei Mici de către Turci, de pește un milion de refugiați, ceva cutremurător de actual. Actual pentru ca atunci Europenii au putut, dar nu au protejat pe Grecii sau pe Armenii. Zicea el: ”Când mă gândesc la crima aceasta a Europei creștine împotriva civilizației din Orient, consecința căreia milioane de lume creștină au dispărut în cel mai inuman mod, (...) ajung în concluzia tristă că întreaga lumea a Europei a pierdut împreuna cu rațiunea și pe conștiința ei (morală). (...) în acest delir general al civilizației descompuse ale Europei, ale cărei Materialismul inconștient este puterea dominantă “. Materialismul ateu ale Europei vestice, nu numai sub forma comunistă, este depistarea trista și al lui Dostoievski⁷.

Problema însă pentru noi Orientali răsare din moment în care ori am fost amenințați din subjugarea la Vest⁸, ori atunci când după eliberarea de sub Otomani Turci, ni-se oferă „posibilitatea” să ne facem „Europeni”. Și Vestul, „mărinimos”, vine cu toate dinastiile germane⁹ în Balcani să dezrădăcineze de la noi ultimele rămășițele trecutului bizantin. Visul întoarcerii coroanei lui Tsimiskis la Constantinopol trebuia aruncat la Uitare¹⁰. Aceasta a fost (și este) alternativa vest-europeana de re-civilizarea noastră. Aceasta a două alternativa vestică, a apartenenței la „Europa (vestica) civilizată” a constituit pentru noi Grecii, şi Balcanicii în general, o ispită, care odată s-a exprimat brutal şi altădată subtil în timpul istoric și am să mă explic mai departe.

Un rival de teamă, Rusia și complicarea prin noile interese politice

Civilizația Vest-Europeană se prezenta ca fiind succesorul puternic al trecutului european, moștenitorul unic sau unic valabil al identității elene și romane¹¹. În consecință atunci când Tărâmul post-Bizantin a revenit pe orizontul istoric, în epoca eliberării de sub dominarea otomană, se aștepta ca Imperiul Roman zis „Bizantin” să-şi reclame înapoi drepturile lui istorice: căci Balcanii au fost locul unde Europa nu doar s-a ivit din noaptea preistorica, nu doar unde s-a format paradigma elenă, nu doar unde s-a format primul și cel mai bogat nucleu al primei Biserici Creștine, dar și spațiul unde a supraviețuit imperiul roman timp de un mileniu.

Am putea aici să notăm exact reacția Vestului la lumea Ortodoxă în doua etape. În fiecare perioada Vestul se focalizează la el care pentru ei reprezintă cel mai mare pericol pentru proiectele lor expansioniste. Inițial este Imperiul Roman de Răsărit, care devine ținta a Germanilor de la începutul Imperiului German, zis „Roman” exact pentru ca de la Carol cel mare și după Germanii au uzurpat rolul și moștenirea Romanilor. După prăbușirea Bizanțului un alt dușman se ridica pentru vesticii: Rusia. Rusia de fapt fiind și ea încă o țară care râvnea a fi urmașul Imperiului Roman; Vulturul bicefal la stema Austro-Ungară și la stema Rusă acest lucru denotă. Astfel interesul unor vest-Europeni acum se focalizează la oprirea acestui rival. În aceasta încercare a lor au maximalizat pericolul rus, și au focalizat la toți posibili aliați ai Rușilor, poate mai mult de grad în care Rușii se interesau de ei. Aici am să prezint doar exemple, nu dovezi acestei situații:

1. Când Filelinii au sprijinit Revoluția Grecilor de eliberare din 1821, au făcut-o legat și de sentimentele lor pentru Grecia antică. Astfel pozițiile de atunci lui Falmerayer despre dispariția Grecilor și ștergerea lor de către Slavi a fost o lovitura ideologica puternică, asemănătoare unei teorii despre asimilarea Românilor de Slavi. Ciudat este că nu au fost Ruși la noi, ci Germanii care au susținut-o. Falmerayer scria ca ceea ce Monarhia Rusă vroia era¹²: „Să întemeieze supremația Bizantinismului slav pe glob și în eternitate, să mortifice revoluția, adică Vestul și forma și cursul vieții spirituale ale popoarelor, cea întrupată în Vestul, cea care purcede de la spiritul Bisericii Latine”. Iar altundeva scrie: «Arvaniții ortodocși din Argos, Slavii din Nafplio și Arcadia, împreuna cu ceilalți Slavi de același crez (ortodox) din Balcani, pot lua lumina doar de pe trulii din Kiev, căci Arvanitul din Souli și din Argos, Slavul din Kiev-ul și din Arcadia, Bulgarul din Triadița și haiducul creștin ortodox din Muntenegru au același drept cu Skenderbei și Kolokotronis asupra numelui și ordinul Neogrecului. Legătura lor comună este mai puternică de legăturile de sânge, este o legătură de caracter religios și reprezinta barajul între Vest și Est» !
2. Lupta era aprigă între Englezii, Germanii și Rusi pentru controlul asupra noului întemeiat stat Grec. În cam același mod în politica Engleză, Grecia, România și Turcia nu constituiau nimic altceva, decât obstacolele la expansiunea Rusă în Balcani. Astfel Ion Ghica¹³ descrie întâlnirea cu lordul Redcliffe prin vorbele lordului: “După aceste zile, a prins a-mi vorbi cu mult foc de situațiunea Greciei, de orbirea neexplicabilă a regelui Othon care nu lua nici o măsură în contra propagandei ce se făcea de supușii sai (Greci), … unde insurecțiunea în contra Turciei lua din zi în zi proporțiuni mai serioase. (…) Viitorul țării dumitale depinde de soarta acestui război. Dacă Rusia va fi biruitoare, îți poți închipui soarta ce vă așteaptă. Lupta cu Rusia astăzi nu este numai în Principate, ea este în Tesalia, în Epir, în Arhipel (Egee), ca și în Valahia și în Moldova”. De fapt aici Englezii nu vroiau eliberarea mai departe a Grecilor, doar ca să nu împuternicesc mai departe pe Rușii. Aici e clar ca mult înaintea poziției asemănătoare ale NATO, Englezii aveau în mintea lor pe România, pe Grecia și pe Turcia ca un arc ce trebuia menținut neapărat legat de Vest și deci despărțit cultural de Ruși. Faptul că Rușii vroiau inversul, tot din considerentele politice, e doar partea complementara a adevărului.
3. La istoricianul Toynbee, sentimentele negative pentru popoarele ortodoxe și Rusia, și în opoziția, admirația pentru Kemaliști din Turcia care urmau drumul Vestului este poate evidentă în fragmentul de mai jos.: “Naționalismele acestea regionale din Balcani, (...) încearcă în comun, să jefuiască lumea Otomană ce se retrăgea, o lume care într-o reforma de sine prin încercarea Kemalistă curajoasă pășea în calea Vestului munden și laic¹⁴, dând cel mai reușit exemplu de modernizare și concomitent de imitării voluntare ale Vestului”. Aceasta Turcia Kemaliștilor a fost exemplara căci cu sângele milioanelor de Armeni și Greci măcelăriți, a pus temelia unei “democrații” la gustul vesticilor, adică laică, stat național creat ca și celelalte state naționale ale Europei. Iar Revoluțiile de eliberare ale Ortodocșilor Greci după sute de ani de barbarie Otomană au fost doar “naționalisme regionale”.
4. După al II-lea Război mondial, succesor la hegemonia lumii anglo-saxone devin SUA. Ei preiau treptat locul Englezilor geo-strategic¹⁵. Dezvoltarea navală a Americii și crearea NATO denota o întoarcere Americii în politica ei internațională¹⁶. În acest context se dezvolta studierea politicii lor globale. Samuel Hundigton la cartea lui “Ciocnirea Civilizațiilor” separă în același mod Europa în două părți: cea Romano-catolica/Protestanta și cea Ortodoxă, cu gând că acest ultim spațiu a fost accesibil de Rusia, după învierea ei din cenușa sovietică. Deci prevestea politica viitoare Americană în Regiune, care revenea la politica Englezilor: trebuia cultivate legăturile cu Turcia, Grecia și România ca un zid împotriva Rusiei.

Chestiunea aici nu este decât o continuitate unei viziuni politice în Vest în care după Bizantinii, Rușii deveneau oponentul. Adevărul adânc ale Ortodoxiei nu-i interesă doar depistau diferențele. La aceasta trebuie să opunem conștientizarea ale adevăratei identității noastre și ale distincției noastre și de Vestul, care doar ea ne poate deschide o poarta la viitor. Și zic distincția, nu separare.

În exact acest moment al renașterii Balcanilor de sub jugul otoman, pericolul nu a fost poate acești Europenii care deja ne șterseseră cu îndârjire de moștenitorii ai civilizației greco-romane, dar prietenii noștri. Paradoxal pericolul venea de toții aceștia, ai noștri Balcanici, ori Vestici (Filelini), care iubeau pe Grecia nu precum era ea, dar precum o vedeau ei. Și ei o vedeau dezrădăcinată de toată gloria medievală bizantină, care filozofic a răspuns la întrebările filozofiei antice. Ei oare nu puteau să înțeleagă cum istoria a avansat după Aristotel și Platon, nu puteau vedea Lumina orientală? Acești prieteni au venit studiați în Vest, și în loc să ajute la ridicarea noastră după felul și modul nostru de a fi, puneau toată oferta lor sub un termen: aceasta vechea lume Balcanică, a mănăstirilor, a comunităților auto-guvernate, a unei tradiției multimilenare, trebuia ștearsă ca să poată ei zidi pe ruinele ei. Astfel a venit regele Bavarez Otto în Grecia, Carol în România, și noi am fost mândri de familiile regale germane precum am fost și pentru Universitățile noastre, unde poate nu se putea nega marea “lumină” a Renașterii și Iluminismului în comparația cu Evul Mediu inclusiv bizantin. În aceleași universități, unde poate vorbeau de trecutul bizantin ca de cea mai întunecata perioadă nediferențiând-o de Evul Mediu vestic. O situație periculoasă pentru identitatea noastră, dar într-un mod diferit de opoziția deschisă și brutală a Otomanilor.

Dar vremea se întoarce ca o roată și are legea ei și traiectul ei pus de Dumnezeu. Astfel înainte de revoluția greacă de eliberare din 1821 un general se ruga în fața unei icoane: a fost generalul Makriyiannis.

O promisiune către Sfântul Ioan și

Paradoxul neamului: “frumusețea antica” se revelează la momente de umilință.

Generalul Makriyannis descrie în memoriile lui în cel mai personal mod mărturisirea lui către Sfântul Ioan, protectorul lui. “Copil” încă fiind, stă în față icoanei lui, adică faţă în faţă, şi cu plânsete mărturisește umilirea lui de către cuceritorii Otomani Turci, sentimentul lui de a fi zdrobit ca persoană, şi cere, cere binecuvântarea sfântului să fie învrednicit să lupte pentru libertate, încât el după aceea să poată arăta mulțumirea lui către sfântul, într-un mod personal: îi va dedica un obiect. Este o paradigmă diferită de cea a martorilor morți pentru Hristos, dar are cel puțin un lucru în comun: este o rezistența fără compromisuri pentru propria identitatea și libertatea spirituală, având ca temelia credința în Hristos.

În aceasta perioada Makriyannis reușește ceva care nu prea reușesc alți haiduci: să integreze în paradigma lui vie, şi în cuvântul¹⁷ lui identitatea neamului. Anume acest mod aparent contradictoriu al neamului de a fi: de a sta drept, de a fi chiar în momentele tragice _atunci când supraviețuirea lui este în pericol_ cu posibilitățile lui de a cuceri plinătatea ființei și menirea lui, intacte. Acest mod este zdruncinător pentru modul de viață contemporan, ori vestic de a înțelege neamul meu grec. Acest paradox, poate a fost evident și în perioada înaintea căderii Imperiului Roman de răsărit, și este un fel de o arătare, de epifanie tainică. Adică de a se străluci, de a se iradia în spatele feței umilite, aceasta “Frumusețea antica” (το αρχαίον κάλος). Intenționat și aici am folosit o frază (“Frumusețea antica”), care poate fi înțeleasă de mulţi ca referitoare la renașterea Grecii antice. De fapt aceasta este viziunea săracă a vesticilor, a Bavarezi or “protectori” de după eliberarea, care au venit să ne învețe cică cum să fim iarăși Greci... înțelegând ei poate Grecii antici În schimb, frază este luată de textele teologice care se refereau la Hristos, Domnul nostru, Logosul și “Frumusețea”, care a fost uitată și deformată în starea existențială a păcatului, El fiind Originalul după chipul Căruia a fost făcut omul.

Compromisul ca o altă cale către uitare de sine și orizontul profetic

Deci, în același mod, şi pentru neamul meu pericolul nu este doar de a fi sau nu independent politic, de a fi iar glorios, nici chiar doar de a supraviețui sau nu. Aceasta ultima posibilitate, a supravieţuirii a fost oferită din belşug de către Otomani: cine își nega pe Hristos şi se făcea musulman, putea să aibă rezolvată aceasta mică problemă... Mulți neomartiri au lăsat sângele lor pe pământul balcanic și asiatic pentru că nu acceptau acest compromis atrăgător. Poate uimitor pentru contemporanii noștri, atunci nu puteai să fii Grec (“Romios”¹⁸), si concomitent să nu faci parte din corpul lui Hristos. Astfel “Grecii” ce n-au fost creștini ortodocși se tăiau din tulpina neamului, puteau să fie, evident, tot ceea ce vroiau, în-afară de Greci. Turcii cereau un Compromis, iar noi știam că compromisul nu este altceva decât o Trădare: cine o efectua se considera mort, căzut de buna voie în uitarea aceasta existențială de sine, aceasta “Lithi” (Λήθη). Astfel în limba (logos) neamului meu adevărul se zice Ne-uitare: “Alithia” (Α-λήθεια), şi acest adevăr mărturiseau Makriyannis, ca şi toți martiri neamului.

Sa ne ducem înapoi la istorisirea lui Makriyannis. El sta în faţa Sfântului precum stăm în față unui om viu, căci știe ca Domnul nostru e Dumnezeu celor vii și nu celor morți. Stă şi îi povestește precum unui prieten, are conștiință că nu vorbește sinelui lui, şi în plus are siguranță că este auzit. Se întâlnește cu cineva, știind ca numai așa poate exista cu adevărat, doar înăuntrul întâlnirii cu altcineva. Mai departe, are o viziune profetica a istoriei, care nu este determinată, în esența ei, de echilibrul puterilor lumești, ale factorilor aparenți ai istoriei. Iar acest lucru mă gândesc, îl crede nu pentru că nu este un om ce trăiește deplin în realitate, cu simțul cel mai pragmatic, dar pentru că știe, ca istorie are în ea o taină care se arată în paradoxurile. Știe că sfârșitul istoriei este hotărât şi el vrea să facă parte din acest sfârșit, aceasta țintă căci, să ne amintim în limba greacă “Telos” (Τέλος) înseamna sfârșit şi finalitate. Adică cu alte cuvinte, prin viață în biserica și viziunea profetică a istoriei, reușește să iasă deasupra evenimentelor contemporane, precum cineva care urcă la un munte şi poate privi departe către orizontul.

Confruntarea Greciei cu compromisul. Răspunsul lui Makriyannis.

Acest general Makriyannis a scris Memoriile lui într-o perioada care a fost oarecum pentru neamul o răscruce, căci în puțin timp s-au întâlnit toate forțele care vroiau sa-i determine neamului identitatea și mă explic. Privim cum Grecii care trăiau în popor au avut o anume viziune asupra neamului, renumindu-l “Romiosini”, iar pe de alta parte, poate unii dintre Grecii învățați în Vest au adoptat viziunea Vestului, așa cum ea pornește încă din vremea lui Carolus Magnus¹⁹, şi probabil continuă prin vremea Cruciaților, a Renașterii și Iluminismului și a creării de state naționale în Balcani în secolul 19-lea. Astfel s-au exersat forțe în direcții opuse asupra poporului Grec dar probabil prin analogie și celorlalte popoare balcanice. Una spre acceptarea imaginii pentru sine creata de vestici și una spre reținerea propriei imagini. Una a Uitării și una a Amintirii de sine. În aceasta încrucișare de drumuri, corpul neamului a fost tras în toate direcțiile și a fost părăsit așa, cu o rană în inima lui. A fost lăsat să supraviețuiască, sau precum am zice, să trăiască fals²⁰ restul vieții lui.

Astfel a intrat Grecia în secolul XX, acum nu ca un neam, ci ca un stat Grec. Într-un mod asemănător cu modul practicat de Otomanii, Grecului i-a fost oferit iar din belșug, posibilitatea de a supraviețui cu un Compromis: să se supune marilor state europene²¹, iar ele în schimb i-ar fi permis să fie un “European”. Îi promiteau să-l învețe ce înseamna a fi “Grec”, dacă el ar uita cum este a fi Grec. Şi el ca un elev bun, ca un absolvent unei scoli comuniste de redresare, a devenit un bun European, mândrindu-se precum multe alte nații în istoria cea mai contemporană, ca în fine puteau şi ei să fie “Europeni”. Şi precum în orice declarare de crez se cere să ne αποτάσσομαι de satană, așa şi aici se cerea să se arunce la Tartare “dușmanul” al Europei: Bizanțul. În fine după o mie de ani Carolus zis Magnus își lua revanșa: lua tronul Roman fără a fi nevoie să se mărite cu Împărăteasa Bizantină²².

Aici ar fi bine să ne gândim că după definirea etimologică în greacă a cuvântului “adevăr” (α-λήθεια), acesta însemna non-uitare: falsul presupune Uitarea²³. În plus dacă îmi amintesc bine, uitarea deplină a fost în gândirea greacă antică, proprie doar a morților, nu şi a celor vii. Aşa deci, în “somnul cel mare” al morții ne găsește secolul XX, în care cele “uitate” ale identității proprii să zicem că zac adormite în inconștientul oamenilor poporului. Mintea şi Inima neamului au venit în dezacord, mintea crezând ca noi suntem ceva ce inima nu recunoștea ca propriu ei, ci ca ceva străin. Şi ca ceva străin crea față de el, inconștient, anticorpi. Acest lucru poate înseamnă că inițială problema de identitate, și reacția menținerii propriei identități, în unele cazuri, se afla mascată sub diferite alte forme de reacție fața de Vest și de statul neoelen legat de el. Astfel ajungem încât problema noastră de identitate se transformă, se alterează în diferite forme de reacție²⁴.

Aici vom lua următorul pas în gândire.

Formarea identității și modulele de identitate devenind fragmente autonomizate.

Am expus înainte gândul simplu după care Europa s-a divizat în două variante al post-elenismului, și anume una zis “Bizantină” în continuare vie cu trecutul și deși dinamic și radical schimbată în mai multe privințe de trecutul propriu, dar într-o direcția în care își regăsea inima ei, ținta pe care o cauta pentru secole²⁵. Și încă o variantă în Vestul European, născută în condiții de discontinuitate cu trecutul ei (prin Schisma bisericilor și Evul mediu vest-european), și reformată oarecum în eprubeta (prin Renașterea).

O persoană se formează dinamic în timpul vieții ei, iar pentru noi ortodocși acest dinamism al creșterii se continua la eternitate. O națiune tot așa mă gândesc își are istoria ei de creștere, în care este formată (ori descoperită) identitate şi specificul ei, aceasta identitate cuprinzând o mulţime nenumărata de feluri de a gândi despre Dumnezeu şi lumea, de a organiza societatea, de a simți, de a crea, de a se bucura, într-un cuvânt de a trăi. Iar toate aceste modurile se cer frecvent formulate comunicate şi reformulate, încât să constituie un întreg armonios, recristalizat mereu în jurul unui nucleu. Şi întâlnirea între Hristos şi elenism a fost nucleul formării neamului zis mai târziu “Romiosini”²⁶. Dacă un fragment din acest întreg se ia separat, precum se poate lua de către un străin să zicem modul de a picta icoanele, atunci nu poate fi înțeles, ci va fi înțeles strâmb. Dacă am denumi aceste fragmente module, atunci cumva în fiecare dintre ele exista întregul, adică sensul ei şi compatibilitatea părții cu restul. Odată ce partea se autonomizează din întregul, începe o evoluție indepedenta a ei²⁷, şi deci fară sensul ei original, o deformare a ei. Un exemplu de studiat ar fi modul de a se organiza in regiuni controlate de familii locale, în Sicilia, în același Sicilia care a luptat pentru libertatea ei prin Vecerniile siciliene. Acolo aceasta rețea socială a evoluat în societăți secrete formând Mafia. Poate atunci când aceste reţele sociale nu mai aveau rostul lor inițial? Poate şi din aceasta cauza. Dar acolo modul local de a se organiza în comunități indepedent de Italia, se alterează pierzând funcția și sensul inițial.

Întrebarea care se pune este: care poate fi efectul asupra cursului istoric ale neamului ale acestor fragmente autonomizate ? Vor forma ideologii în jurul cărora se vor aduna membrii neamului conducând la dizolvarea lui?

Aici voi închide cercul gândirii mele cu o întrebare “fictiva”. Să zicem ca acest sistem filosofic, politic, cultural impus din Vest că este stabilizat pe un termen lung de decenii precum și este. Acest sistem cultural și politic oferă la noi ceva în schimb: o lume mai “ușoară” din punct de vedere existențial²⁸, mai “eficienta”, mai “utilitară”, si cică şi mai “logica-rațională”. Mai departe: partidele funcționând ca mijlocitori între stat şi popor, evoluează rapid, în niște distribuitori de putere şi bunuri materiale. Fiecare ia un loc în acest mecanism de clientele politice, ori încearcă să ia. Pe deasupra, Vestul după două războaie mondiale hrănite direct și din ideologiile pe care el însuși a creat²⁹, iese acum triumfător cu o noua promisiune, aceasta a unui imperiu european, botezat o “familie europeană” ori Uniune Europeană. O familie “democratica” şi “prosperă”, şi cu o idee neexprimată, dar oarecum insinuată, anume una cvasi-milenaristă. Şi acest lucru ia loc în același moment în care pe glob mai mulți oamenii se pregătesc de noi secole de „slava” (precum „Secolul American” sau cel Chinez). Capitalismul, utilitarismul şi hedonismul ateu vestic se umflă triumfător în societățile de consum, din SUA până în Rusia... Totul se cristalizează în cutiuțe “logice”. Iar la noi toți sunt satisfăcuți cu aceasta viața mediocră și falsă. Toți pot cumpără ușor, atât de ușor pe credit de nu îţi vine să crezi. Datoriile acumulate în lumea vestica de acest consum sunt imense. Salarii cresc, împreuna cu perimetru abdominal: acestea au fost deceniile bunăstării europene.

Dar cum se știe, un sistem social-politic-cultural stabilizat atât de bine nu se poate schimba. “De geaba” niște oameni vorbesc de “Sfârșitul Greciei”³⁰: doar o voce de om ce striga în deșert. Vijelia materialistă le șterge pe toate și lupta lui Makriyannis pentru eliberare pare fără rost acum. Oare se stinge neamul? Se stinge în același moment în care anual se sărbătorește eliberarea din 1821?

O criza ca un eveniment revelator, răsturnător. O identitate națională pe muchie de cuțit.

Iar atunci, ceva în acest mecanism perfect crapă şi o “criza” vine la noi; nu vă speriați, am zis că totul e fictiv...

Fac deci presupunerea, ca oamenii fiind obișnuiți cu acest mod materialist de a înțelege și de a trăi, tot în același mod gândesc despre criza și o denumesc “Criza economică”. Inițial funcționează mecanismul de negare, care ne face să nu putem accepta realitatea crizei: zic oamenii că va trebui să fie ceva trecător, şi fără cost pentru modul nostru de viață. Astfel în Grecia după criza fiecare partid politic, urcă la putere promițând că nu vom plăti pentru criza. Același partid apoi cade din putere repede, cu atât mai repede fiecare dată, cu cât mai multe au fost promisiunile neținute. După aceea se mobilizează alte mecanisme de apărare.

Astfel pericolul se exteriorizează, într-o ultima încercare de a nu accepta realitatea proprie neo-elenă³¹: sunt de vina x, y, z, toți străini. Niciodată modul nostru de a face lucrurile. Aici, la aceasta exteriorizarea a răului se ascund cred, două posibilități de schimbare. Prima este a unei decăderi treptat tot mai mari: cu cât negi propriile greșeli, cu atât cazi mai jos.. Dar poate că există și o a două posibilitate mai buna, legată de aceasta exteriorizare, la un nivel mai profund.

Să ne întoarcem acum la povestea cu Makriyannis şi Revoluția Greacă. Căci atunci când mecanismele ascunse în mintea Grecilor, devin atât de încărcate cu sentimente şi deci de energie psihică, vechi fragmente de viață ascunse din conștiința, module îngropate se reînviorează întocmai din acest surplus de energie. Căci în profunzimea sinelui balcanic mai trăiește conștiința ca suntem diferiți de cei străini într-un mod profund cultural³². Ma întreb dacă mecanismele de negare şi proiectare înspre exterior nu pot activa preferențial pe aceste straturile mai profunde care îi sunt chiar prin simpla asociație apropiate.

Care este acum dinamic situația? Care sunt traiectele posibile de a fi urmate de un popor, când se trezește din acest somn mare? Gândiți-va că uneltele pe care ceilalți i-au oferit presupun un cost de schimbare pe care nu vrea să plătească³³, uneltele proprii de a face față situațiilor grele sunt de atât de mult timp neutilizate încât i-a uitat modul, dacă nu le simte chiar străine.

Poate toate aceste module (de identitatea proprie) să se activeze anarhic, autonom, indicând la fiecare dintre noi o mulțime de direcții ce “trebuie” luate, unite doar de dorința narcisică de a nu accepta propriul păcat. Adică fiecare cetățean și politic să indice o proprie direcție de “salvare”, fără schimbare și fără cost.

Ori se poate întâmpla altceva... Poate aceste reacții să se conecteze între ele, în potența înrudirii lor dedesubtul straturilor de deformare, precum părțile unui ceas, care se atrag între ele ca și cum ar fi magnetizate, ca să formeze iar mecanismul inițial. Se poate că acești anticorpi față de ceea ce era străin, după atâta timp în cursul căruia se întorceau împotriva propriului corp, acum favorizate de un mecanism de apărare de exteriorizare³⁴, să-și regăsească propriul rol, anume acest de apărare ale propriei identități?

Pus într-o frază simplă: paradoxal reacțiile nocive sociale de a a nu accepta responsabilitatea crizei și a o arunca la străini, pot furniza energia pentru a mobiliza căutarea diferențelor noastre de ei. Cum se poate canaliza aceasta energia la regăsirea propriului sine?

Încă un moment de asceza națională. Un punct de închidere a multor cercuri istorice?

Se poate un rău, precum negarea si exteriorizarea vinei, să funcționează pozitiv, atunci când se întâlnește cu un alt rău? Atâta timp neamul grec își mânca propriul corp, în lupte nesfârșite între viziunea străina încetățenită, și viziunea strămoșească pentru viitorul lui. Acum criza lichefiază lucrurile, relațiile, şi reformularea propriei identități e mai posibilă. Posibilă dacă toate puterile eliberate, vor fi puse la loc armonios. Poate că după atâția secole, cercul³⁵ istoric să fie închis. Să putem iar să venim în dialog cu Vesticii nu ca o copia nereușită a lor, ci ca o paradigma alternativa? Ar exista oare alta șansă şi pentru Europa, dacă paradigma “Bizantina” se va ivi în orizontul european?

Așa deci ne rămâne si nouă să urmărim şi noi de aproape exemplul lui Makriyannis: să ne rugam faţă în faţă către Dumnezeu. Să ne prezentam sinele precum suntem, cu toate păcatele noastre, şi să cerem binecuvântarea pentru lupta care vine, una pentru identitatea, o luptă spirituală cu adevărat de viață ori de moarte.

1 Nu vorbesc aici de fracționarea Europei de diferențele naționale, și nici actuală ridicarea granițelor odata cu exacerbarea problemei emigrației. Vorbesc mai mult de viziunile care văd doua distincte lumi în Europa, una vesitcă și una estică-ortodoxă. De exemplu aici, mi se pare ca slavofilia lui Dostoievski nu ajunge să explice viziunea lui negativă asupră Vestului. Căci bază explicației sta în comparația vieții în Ortodoxia cu cea de exemplu înafara ei.

2 Trimitere la carte de istorie și la articolele despre ea.

3 Note din articolele în ziarele...

4 Cetațeni din FYROM (“Macedonia” din Skopje), vorbitori de Bulgară, de un fals trecut Macedonean, atăt au onorat admirația lor de Alexandru cel Mare, încat au aratat toleranța care arata el, alungând cu bâte pe cei nevoiti...

5 În sens de Romios<Romeos=Roman.

6 Ori precum e spus și reprezentat și în “1984” lui Orwell, istoria se scrie de învingatorii.

7 De exemplu la discuția între Raskolnikov si Sonia în “Crima și Pedeapsă”, ori mai deschis în “Demonii”, unde acești tineri atei, “progresiști”, imi amintesc de tineri atei amintiți de Steinhardt (“Jurnalul Fericirii”, ed. Polirom, 2012, p.474-477).

8 Vorbesc de perioada din Cruciadele încoace și dizolvarea spațiului balcanic-bizantin de Vest (“Dominarea Francilor”=”Φραγκοκρατία”)

9 În Grecia inițial primul rege Otto Friedrich Ludwig von Wittelsbach, și după dinastia Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg, în România Hochenzollern-Sigmaringen iar în Bulgaria casă Battenberg și după casă Sachsen-Coburg und Gotha.

10 La razboaiele balcanice, generali Plastiras și Pangalos visau la întoarcerea coroanei imperatorului Tsimiskis la Constantinopol din Muntele Athos unde se păstrează (check).

11 Vezi denumirea “Sfânt Imperiul Roman al Națiunii Germane” ( “Imperium Romanum Sacrum” ori “Heiliges Römisches Reich”) .

12 http://neapolitiki.gr/οι-θεωρητικοί-της-realpolitik-huntington-toynbee-falmerayer/

13 “Scrisori către Alecsandri”, I. Ghica, Ed. Minerva, 1972, p.131-132.

14 εκκοσμικευμένο

15 În cartea Englezului Clive Pointing “1940 Myth and Reality”, chiar susținea că Americanii au permis nu doar invingerea, ci prabușirea Imperiului Britanic, pentru că doar astfel puteau să preiau stafetă conducerii lumii anglosaxone de către Britanici. Astfel au întarziat implicarea lor în război cu toate chemările lui Churchill. Poate e doar amaraciunea nui Britanic, poate.

16 Într-un traiect similar al ieșirii din izolare către o putere navală, Japonia nu reușeste: nu pot fi mai multe puteri navale mondiale în același glob. Cu caderea Imperiului Britanic, doar un succesor ramâne... SUA

17 Logos-ul=cuvântul: vezi multitudinea înțelesurilor.

18 Notez aici cu ocazie, că în autodefinirea lor, mai multe popoare ale căzutului Imperiului Roman se denumeau pe sine Romani, fiecare în limba lui: în Greaca “Romios”, printre Arabi și Turci “Rum”, la fel pentru popoarele de origine Daco-geta “Român”, si pentru latinofoni din sudul Balcanilor “Aromân”. Ceea ce azi separă, atunci unea la o supraidentitate culturală. Nu este vorba în acest sens de o identitate strict vorbind națională.

19 Sau cel puțin punem un punct simbolic în linia timpului acolo.

20 “να ψευτοζήσει” ar fi în Greacă.

21 “Mari Puteri Protectoare” au fost Anglia, Franța, Germania și Rusia.

22 De fapt Karl Der Grosse (Carolus Magnus), a cerut ca soția pe Imparateasă ..... Și nu a fost acceptat.

23 Uitare = Λήθη (Lithi)

24 De exemplu, reacția comunităților grecesti uneori sa se supună controlului statului central, poate înafara de alte motive sa ascundă o reacție mascată fața de o organizare politică introdusa din Vest. Se poate aparaea și cazul paradoxal în care oamenii din popor încercând să apere propria identitate, părăsită de partidele Creștin-Democrate și Social-Democrate moderne, să fiu atrași chiar și de partidele naziste, care partidele naziste sunt odrasle ale acestui naționalism vestic cu care identitatea noastră nu are nimic în comun.

25 În acelasi analogie în care fiecare omul își gasește țintă, scopul, sensul, împlinirea asemanându-se cu Hristos. Toate întrebarile filozofiei grecești antice își gasesc răspunsul viu în El. Astfel încât în scrierile Sf. Părinți viața după Hristose a fost caracterizată tot “Filozofia”. Pentru subsemnatul, Elenismul și Creștinismul sunt legate precum de fapt orice civilizație se întâlnește fertil cu Ortodoxia. Acest lucru nu accidental, ci pentru ca fiecare popor precum și pentru fiecare om, Biserica este răspunsul singur complet la căutarile lui spirituale. Astfel în analogie, omul nu e complet dacă nu e purtator de Duh. Astfel o societate, un popor nu poate fi împlinit, salvat, decât doar unit cu Hristos și purtator-de-Duh (“Pnevmatoforos”). Un popor nu-și poate găsi odihna decât intrând în spațiul eternitații împlinând voința dinaintea timpului a Tatălui. Acest lucru, care a fost de sine înțeles de Grecii Evului Mediu luminos estic, dar și celor din sec. 19-lea, nu poate încape în mintea lumii vestice contemporane. Este o absurditate asemenea absurditații lui Hristos crucificatpentru Elenii idolatri, când a venit Apostolul Pavel.

26 Poate e echivalentul inversat al vesticului termen “Bizanț”.

27 Ori involutie..

28 Chiar daca nu suntem în deplin acord, este interesant ce este notat din punctul de vedere unui psihiatru vestic, într-un capitol de tulburări de personalitate următorul lucru. O personalitate materialista și orientată primordial la succesul profesional s-ar adapta bine în lumea modernă vestică, iar una mai spirituală ar avea o adaptare mai bună odată confruntată cu încercarile existențiale precum în bolile cronice grele. Aceste din urma fiind denumite “self-trancedent individuals”:

“Self-transcendent individuals are described as judicious, insightful, spiritual, unpretentious, and humble. These traits are adaptively advantageous when people are confronted with suffering, illness, or death, which is inevitable with advancing age. They may appear disadvantageous in most modern societies in which idealism, modesty, and a meditative search for meaning might interfere with the acquisition of wealth and power. People low in self-transcendence tend to be pragmatic, objective, materialistic, controlling, and pretentious. Such individuals appear to fit in well in most Western societies because of their rational objectivity and materialistic success. However, they consistently have difficulty accepting suffering, failures, personal and material losses, and death”, “Personality Disorders”, pp. 2070, Kaplan & Sadock's Comprehensive Textbook of Psychiatry, 8th Edition , ©2005 Lippincott Williams & Wilkins. Nu comentez aici cele despre raționalitatea indivizilor materialiști.

29 Naționalism, Nazism, Comunism nu sunt creații ale Estului ortodox.

30 Finis Greciae, Yannaras Hr.

31 Zic aici “neoelen” fiind pornit din observațiile asupra propriei societăți grecești. Fiecare e liber să se gândească dacă și unde poate fi aplicat în alte țări.

32 Și nu diferiți doar în sensul inferiori și săraci precum ne am obisnuit să credem.

33 Vorbesc aici de Memorandum impus de FMI și Banca Centrală Europeană. Nu vreau să insinuez ca sunt gresite în întregime, doar descriu efectul psihologic ale măsurilor economice.

34 Aici exteriorizare înseamnă: căutarea în exteriorul propriului corp social al pericolelor ori a problemelor. Nu am vrut să folosesc un termen mai propriu precum “proiectare’.