La Ok Meydan al orasului Darulaceze
Etalon de convietuire de popoare si religii
Am gasit un un articol interesant scris de Arhimandritul Dositheos. Mi s-a parut foarte interesant si in consecinta l-am tradus din greceste si voila:
Imi spusese in urma cu doi ani patriarhul nostru: “in ziua de dinainte de sarbatoarea sfantului Gheorghe la vecernie, a slujit la capela care se afla la caminul de batrani din orasul ...”. Nu am retinut numele orasului, mi-a ramas insa restul intiparit in minte. Ca in acest camin de batrani, datand din perioada otomana exista o bisericuta ortodoxa, o sinagoga si o moschee. Ca dupa multi ani a vizitat un patriarh acel loc. Si ca a fost primit cu multa bucurie si respect. M-am gandit atunci ca trebuie si eu sa vizitez acest camin.
Anul acesta deci, dupa atentatele teroriste impotriva sinagogelor si consulatului britanic, dar si in urma unor voci despre “barbari”, am luat hotararea sa-l vizitez. Am cercetat in consecinta si am aflat: La Ok Meydan al Orasului (cu O mare, asa denumesc populatiile crestine Orasul cu O mare, Orasul oraselor, Constantinopolul), camin de varstnici saraci, Darulaceze, cladit in 1896 in timpul domniei Sultanului Abdul Hamit (1876-1909).
In acesta ctitorul a reconstruit o geamie, o sinagoga si o biserica ortodoxa, biserica sfantului Gheorghe. Care a fost motivul? In acest camin imperial de saraci, isi gaseau ultimul refugiu, in mod indiscriminatoriu, musulmani, crestini si evrei. Si ca sa slujeasca fiecare dupa traditiile lui s-au construit aceste temple. Si preotul ortodox putea sluji, rabinul putea interpreta Torah si Hogea sa citeasca din Coran.. Astfel toti convietuiau intru iubire fara ca cei amarati sa simta ca guvernul face discriminari fata de ei. Anii au trecut. Ultimul Romeu (numele folosit de greci in turcia, inseamna Roman in greceste) a murit in urma cu patru ani. Dar biserica ramane. Si graieste in cel mai bun mod pentru posibilitatea convietuirii oamenilor din nationalitati diferite, religii diferite, cu obiceiuri si moravuri deosebite.
Cred cu toata modestie ca acest respect al credintei celuilalt, are radacini adanci in timpuri stravechi. Ne aduc aminte vremurile cand in Constantinopol inca din secolul al 8-lea exista “maghisdion” (templu) pentru comerciantii musulmani care vizitau Orasul, centrul lumii de atunci. Si in manastirea Sinai, unde langa catolicosul manastirii exista templu cu minaret pentru nevoile religioase ale Ghebelia, tribului care locuieste in apropierea manastirii. Au existat si mai tarziu vremuri binecuvantate cand locuitorii unui cartier puteau avea templele lor unul langa celelalt. Spre exemplu Ortakyoi, Mesochoron din Bosfor. In acelasi cartier exista biserica Sfantul Focas, sinagoga si geamie. Si nu a existat nici-o problema, niciodata. Problemele le creeaza politicienii cei rai, si interesele lor economice mizerabile. Acestea folosesc religia ca o arma sau instrument de distrugere. Si poporul plateste scump.
Am vizitat caminul de saraci din Ok Meydan. Si cu ochii mei amverificat cea ce auzisem. M-am si fotografiat ca dovada de netagaduit. Este o mare intindere cu cladiri marete si independente din piatra. In mijloc exista o curte cu platani de secole si gradini cu o multitudine de plante si flori. In nord sub acelasi acoperis templul ortodox cu sinagoga evreiasca. Acoperis comun dar intrari diferite si zid despartitor solid. Chiar proaspat vopsite cu vopsea lavabila in interior. In sudul curtii se afla moscheea. Ingenunchiand in biserica noastra am stat si m-am gandit.
Aceasta institutie Otomana ar putea deveni compasul convietuirii oamenilor cu origini diferite, cu credinte diferite. Crestinul Ortodox nu se misca din credinta nici macar cu un centimetru. Este intemeiat pe piatra solida, si aceasta piatra este Hristos. Crestinul crede ca biserica lui este stalp si temelie a adevarului. Insa nu are fanatism. Respecta credinta celorlalti.
Recunoaste dreptul lor sa-l slujeasca pe dumnezeul sau dumnezeii lor cum doresc sau cum cred de cuviinta. Ortodoxul are spirit ecumenic, larg. Nu-i este frica de convietuire. Dialogheaza, intelege, ajuta. Are simt pentru adevar in care crede si nu are dubii despre el chiar daca este singur printre neamuri straine si de alta religie. Izolationismul provincial nu ajuta cu nimic. Este trecut. Doar o cale mai exista. Convietuirea intru dragoste pentru toti si persistenta in “credinta data odata sfintilor” (epistola lui Iuda, 3). Exemplu de copiat si in acesta Constantinopolul ecumenic. Darulaceze din Ok Meydan.
Decembrie 2003
Arhimandrit Dositheos
2 comentarii:
Am preferat sa depun marturia arhimandritului Dositheos fara sa-o comentez in prima pagina. Cred ca este suficient de graitoare povestea si implicatiile ei ca sa nu fie nevoie de un comentariu la acest nivel.
Aici avand in vedere ca este un spatiu deschis de comentarii si discutii as vrea sa "orientez" oarecum comentariile.
Sunt convins ca se vor gasi destui care vor zice ca "dom'le ce ne intereseaza ce se intampla in Turcia sau in Istanbul?".
Este firesc. Insa sa nu uitam ca totusi Constantinopolul pastreaza o alura istorica, o simbolistica daca vreti pentru popoarele balcanice. Este sediul bisericii mame. Chiar daca Romania astazi are patriarhie proprie "nationala" (ma rog, mai bine sa nu zicem nationala sa nu avem probleme cu "anti-filetistii"), totusi pana in 1912 si aceasta tara era sub oranduirea ecumenicului.
Iar cel mai important lucru este nevoia de solidaritate cu pastratorii de traditii in conditii cat mai vitrege.
Faptul ca o data pe an se mai sparg cateva geamuri, se mai arunca cate o grenada sau se descopera cate o bomba (de putere mica, si de obicei inainte d a se detona) in jurul patriarhiei, doar acest fapt, este suficient pentru a ne castiga simpatia.
Faptul ca cuvintele "libertate religioasa in Turcia" este o gluma si totusi acesti oameni se straduiesc sa ofere ortodoxiei sangele lor este ceva important.
Cand insa vedem ca in pofida tuturor acestor stari vitrege amaratii aia mai reusesc pe de asupra sa zica "tata, lasa-i ca nu stiu ce fac", precum a spus Hristos pe Cruce, cand continua sa vorbeasca despre convietuire pasnica si intelegere, cand mesajul pe care-l trimit lumii este: toleranta... atunci ne reamintim de datoria noastra.
In loc de opulente "Biserici al neamului", bisericute mici gata sa se darame, si simbolul ortodoxiei Sfanta Sofia, un muzeu, fara altar cu evidente semnele trecutului ei de moschee. In locul institutiilor birocratice si ONGurilor cu putere de a modifica proiecte de lege o mana de popi adusi din toata lumea, ucrand sub un climat de teroare, fara resurse financiare, marginalizati social, fara recunoasterea muncii lor, si din cand in cand brutalizati.
In loc de turme de credinciosi ascultatori piosi in fata unor predicatori cu plamani voluminosi, o mana de batrani si babe care vin si se impartasesc din colturile cele mai indepartate al orasului-monstru celor 12 milioane.
Si totusi acesti oameni se gandesc inca la iubire frateasca si la toleranta. Chiar fata de musulmanul nationalist, care cu fanatism in ochi ii arunca o piatra in cap.
Cam asa ne ar placea sa fie si pastorii nostri. Este?
Trimiteți un comentariu